Suntem noi doi, nebuni tunați pe aceeași frecvență Pierduți pe-alături dar fără să pierdem întreg conținutul Evoluând alături secvență cu secvență Tind să cred că doar împreună ne-a fost destinul
Ne-am rătăcit prea mult și prea destul Grotesc de mare ne-a fost păcatul Vreau să găsim timp pentru timpul pierdut Vreau să cred că ne-am dăruit la modul absolut
Îți dau să guști niște pulpă proaspătă de lună
Poate așa nu-mi vei mai cere desertul din coapsa brună
Îți dau să-ncerci mireasma mea de dimineață
Poate-ți va place, și-mi vei mai cere și-n altă viață
Nu-mi ești de-ajuns nici când ești lângă mine
De aceea suport cu greu că va veni ziua de mâine
Am hotărât să trăiesc cu ce am acum, aici, palpabil,
Erau nopți de tăcere sublimă și de certuri silențioase, cu lumina difuză. Și adormeam pe refrenele mele îmbibate-n “Dar de ce?”.
Nu mă simțeam demnă să mă cuibăresc în patul mare și moale, în vecinătatea coapselor lui, tocmai pentru că îl certasem și doar pentru că încă îngăimam prin cotloanele creierilor acele dure reproșuri. Acele dure cuvinte.
Dar dacă m-ar fi chemat pentru reconciliere într-o noapte albă cu dragoste, în patul lui? Să-i descos secretele minții și să-i sărut tălpile. Aș fi sărit din desfrâul și melancolia mea și mi-aș fi jertfit toate comorile.
Dar nu am reușit decât să rămân într-un continuu tremurând a frig sentimental. Să-i percep respirația, să iubesc momentul. Că măcar suntem doar noi doi.
Noapte de noapte mă trezeam tot ziua, iar diminețiile trezirii mele din vis m-au găsit la fel de ofticată că nu s-a trezit să îmi spună “Vino, iubito, ține-mă în brațe, că mi-e dor de tine”.
Am renunțat la urecheli și încercam să-mi imaginez tertipuri gingașe și finețuri molatece care să nu îl trezească brusc. Care să-l îndemne doar la o frântură a deschiderii pleoapelor încât să-mi dea ocazia să îmi iau rămas bun. Că plec.
Am bătut la pas câteva zeci de străzi, câteva sute de vise, cu capul în pământ, cu privirea-n asfalt, până gândurile mele istovite de atâtea întrebări cu iz retoric au tras frâna de mână a chinului și m-am oprit. Și m-am întors.
Am poposit acasă, un popas etern, de așteptare și epuizare, de luptă și răbdare, de renunțări și amenințări, de întrebări fără ecou. Am rămas vlăguită, cu lacrimi în gât și crampe în stomac, cu sentințe de spovedanie și rugăciuni nerostite. Convinsă fiind că dacă nu sunt îndrăgostită lulea, cel puțin îndrăgostită sunt.
M-am aventurat în lungi istorisiri, în demne tratate de jurnal ispititor de mărturisitor. Să zbier și-n scris, să nu mai urlu faptic, să nu mai râcnesc cuvinte împodobite de înnamorată. Oricum eram într-o lume atât de surdă, relaxant de lipsită de auz. Îndrăzneam să sper acum la o lume deloc mioapă, o lume în care el ar putea tresări la dragostea mea înghițită-n pagini. Înghițită-n lacrimi.
Am început să-i scriu, ștanțe de amor, litere curajoase, virgule cu dragoste și îmi recitam iubirea în pagini de matematică.
Nu știu de ce am făcut-o.
Poate pentru că nu vroiam să mă despart de el. Vreau să trăiesc cu el prin mine și apoi cu el prin el, iubindu-ne într-un final noi.
Poate pentru că nu vreau să încetez să îl iubesc. Pe el. Ard și sufăr ca să îl iubesc apoi, îl alung și îl chem, îl caut și nu este, îl cert ca să îl iert și îl iubesc pentru că încă este…
Eu încă sunt aici Tu încă ești acolo Să te aștept îmi zici Și vom pleca dincolo Dincolo de apus Dincolo de bariere Ne vom iubi nespus Fără nici o temere Căci nu ne va mai păsa De-ale noastre foste idei De primăvara frumoasă De acel prost obicei Când ne vedeam pe-ascuns Încercând să furăm Din timpul niciodată îndeajuns Reușeam cumva să ne descurcăm
Se numește Blue. O anume fată care iubește viața până în adâncimile cele mai profunde ale mării. O fată resemnată că nimic fabulos nu se va mai întâmpla în viața ei.
Când vedea mediocritatea oamenilor, respira mai ușor pentru că în acest chip se simplificau nu doar raporturile cu ei, ci și cu ea însăși. Avea mai puține să-și reproșeze. Nulitate în țara nulităților, ajunsese să nu mai aibe frică decât de indivizi excepționali. Indivizi care credea că au dispărut ca și rasă.
Dar, după lungi încercări și lupte interioare, Blue și-a găsit în sfârsit amantul. Nu unul clasic cu care să împartă doar cearceaful pentru două ore, ci unul care a reușit cumva, într-un mod miraculos să o facă să tresară doar atingându-i capul. Sau doar zâmbindu-i. Sau doar privind în spațiu împreună cu ea.
Până să îl găsească, credea că are control asupra sa și asupra viitorului său. Dar a reușit cumva să devină prizoniera propriului ei joc. Propriilor ei reguli. Și-a permis micul moft de a gândi pentru câteva ore, și atunci s-a produs efectul ce avea să îi devasteze tot ce și-a clădit vreodată. Această libertate a ei de a gândi i-a oferit și curajul de a-și întâlni demonii. Căci au năvălit peste ea cu toate forțele fierbinți și săgețile ascuțite.
Așa că tot ce a avut de făcut a fost să meargă înainte, dar pe frecvențe greșite. A început să toarne din ce în ce mai mult otravă în ea.
Timpul petrecut cu el o făcea să vibreze în amplitudini respinse de unii, dar acceptate de nevoia corpului ei. Alături de el își căuta patetic rotunjimea ultimă a gândului său. Această rotunjime care doar alături de el reușea să prindă contur.
Și totuși, prin tot ceea ce a simțit, pe el nu l-a acceptat în profunzimea carnală a ei. L-a respins mereu deși știa că dacă îl va lăsa, îi va da lumea peste cap cu totul. A refuzat pentru că altfel ar fi fost nevoie să își anuleze tot trecutul dinaintea lui. Iar asta ar fi însemnat anularea ei.
În ziua despărțirii, a ținut să îi spună:
- M-am culcat mereu cu bărbații care mi-au ieșit în cale.
- De ce?
- Pentru că era mai simplu. Sexul simplifică lucrurile. Și nu am vrut să faci parte din lanțul meu al slăbiciunilor. Tu ai produs un sentiment real în viața mea. Ai fost ceva palpabil. Am visat uitându-mă la tine. Tu vei rămâne un personaj cu nume și conținut.
- De ce îmi spui acum asta?
- Pentru că am vrut să conștientizezi că îmi doresc să rămâna curat totul între noi. Să nu te mânjesc cu suferința mea de după.
Despărțirea a fost clară.
Întorcându-se acasă, s-a uitat în ochii jumătății cu care împărțea patul și i-a spus:
- Dincolo de sfera protectoare, se află cei care și-au pierdut strălucirea încercând să ne salveze. Mulțumesc că m-ai salvat.
Am avut și eu marea plăcere să o cunosc. Atât pe ea, cât și povestea ei. M-a impresionat privirea din ochii ei în timp ce îmi povestea totul. Sunt sigură că va avea tăria să trăiască cu golul ce s-a produs în sufletul ei. Sunt sigură că se va descurca în continuare și cu banala mediocritate din jur.
Acum tot ce îi mai rămane de făcut este să găsească cumva leacul pentru desfrâul și melancolia ei. Atât cele trecute, cât și cele ce vor urma.
Până atunci, ea se va numi în continuare tot Blue.
My new kind of porn Is soul to soul And I'm planning to reborn The idea of having control Let's just scrap together You see, we have all summer No idea could be better Than to lose one to another I am sure that you will ask me: "What will happen with the others, honey?" But I will offer you the guarantee That without them, it will be more funny You will ask me after: Where will be our limit? I will tell you, "I will be the master"
Being for so long and so deep under my skin Does not giving you any reason to keep me suffering Your wicked, dirty words weigh a lot Next to you I cannot find myself a spot I am no angel, I never was, That is why I don't expect any applause From you or from somebody else I just want to have at least the common sense You took me to temptation, I have now animal skin But you forgot to release me from the committed sin For this reason and for each of your Goodbye I'll make it rain so hard as I cry A note to you, my dearest friend, Late night and in the weekend I am more than just a body I am a story
Lavinia Pârvu- Am fost părăsită ca mai apoi să mă regăsesc
Pe dedesubt, direct peste oase și carne, locuiește fără chirie cealaltă piele a mea. Singurătatea. Ea este o prezență atât de concretă în viața mea, încât are imensa obrăznicie de a se așeza mereu cu mine la masa și a comanda mâncare și vin pentru 2 persoane. Meniul clasic.
Așa trăiesc eu cu ea de atâta amar de vreme. M-am și obișnuit.
Astăzi, în schimb, în timp ce savuram îngândurată al nu știu câtelea pahar de vin, ceva simăeam că este diferit. Se poartă nebunesc, comportament nemaîntâlnit până acum. Îmi zice din privire că ar fi momentul să purtăm o discuție serioasă. Miros că vrea să plece. Îmi spune că nu mai vrea să îmi dea viața peste cap. Că a fost destul și pentru ea, și că simte că nu mai am vindecare. Îmi spune că iubesc atât de mult decăderea, încât ea nu vrea să mai joace jocul ăsta sinucigaș cu mine.
Mă ceartă cumplit cum că am demonul lacrimilor în mine și că oricum viitorul meu e anulat de mult timp. Că din teama să nu fiu o oarecare am sfârșit prin a ajunge, de fapt, un nimic. Îmi strigă răgușit că am reușit să fac și din puținele bucurii niște tristeți latente. Că deși am parte de senzualitate, durerea ce-i precede are efect mai apăsator asupra mea. Că ea nu a vrut decât să lupte împreună cu mine pentru descoperirea Raiului, reușind până la urmă să găsească doar necuratul din mine.
După ce îmi mai spune nu știu câte alte grozăvii, se ridică lucidă de la masă (deși nu s-ar spune asta după nenumăratele sticle goale de pe jos), și începe să se dezbrace de mine. Mă văd alunecând pervers pe jos, ca un clocot. Nu sunt în stare să articulez nici un cuvânt, doar să privesc încremenită cum își ia tălpășița fără măcar să privească înapoi. Deschide ușa și iese cu un aer triumfător.
Și se face liniște. Și mă apucă o stare de nervozitate.
"O miloagă a respirației mele ai fost doar", strig și închid lumina. Clipele acestea petrecute în întuneric mă ajută să-mi amintesc momentul și motivele exacte când totul a început. Și încet încet totul începe sa devină clar.
Îmi amintesc cum am fost umplută de cruzime, de dorința de a subjuga și a umili. Oricât aș fi încercat să-mi îmblânzesc dorințele, senzualitatea excesivă mi-a dat viața peste cap: mi-a distrus relațiile și m-a obligat să stau până târziu cu oameni care nu-mi plăceau dar a căror piele îmi doream să o ating. Eroticul acesta a fost o forță perturbatoare, copleșitoare și nebunească, o forță aproape imposibil de integrat discret într-o societate civilizată.
Acum în inima asta rece, aș putea trăi sau aș putea să mor. Mă alină faptul că în sfârșit conștientizez indiscrețiile mele trecute. Mă voi aventura de acum în propria mea peniță. Voi trăi pe măsură ce voi scrie iar literatura mă va păzi de febră. Toată măsura peniței mele vreau să o fac pe măsura propriei mele vieți. Voi citi ca să nu deviez. Voi citi, nu ca să-mi umplu un vid spiritual, ci ca să-mi acompaniez imaginația prea puternică.
Sper să fiu gata în orice moment să sacrific ceea ce sunt pentru ceea ce aș putea deveni.
Până la urmă, o seară care se amenința a fi din nou banală, s-a nimerit a fi seara revelației mele. A renașterii. Cam asta se simte în urma unui abandon spiritual. Voi pleca în căutarea unei alte singurătăți. Sper eu una mai fidelă.
Clipa aceasta are dulceața unei amintiri și bucuria unei promisiuni.
Materia din care sunt constituită Pe undeva pe-alocuri a fost ruptă Căci altfel nu-mi explic concret De ce mă tratez cu așa dispreț M-arunc în valuri primejdioase Hrănesc orgoliul cu nimicuri alese Mă port pe culmi de joasă speță Doar ca să nu mă simt absentă Citesc ca să nu deviez Citesc să-mi umplu golul miez Literatura e o-nsângerare Mă duce la epuizare Dar mă suport așa cum sunt Poate-am un scop, un amănunt Pe care să-l plasez cândva Chiar de voi fi altundeva
