Cand 4 ani au trecut - Vera

 

De patru ani ne ești lumină și vânt,

Uneori alinare, alteori avânt.
Cu pași rapizi alergi prin fiecare ungher,
Și faci dintr-o casă obișnuită un univers.

E haos cu tine, și nu pot să mint,
Jucării peste tot, râsete fără sfârșit.
Sunt zile când obosesc și caut răgaz,
Iar tu îmi răspunzi cu încă un necaz.

Dar tocmai atunci, printre lacrimi și fum,
Îmi arunci un zâmbet și-mi luminezi drumul.
Și tot ce-a fost greu se așază ușor,
Ca norii ce pleacă în urma unui zbor.

Te văd lângă Eva și mă minunez,
Cum două povești diferite veghez.
Ea deschide cărarea cu pasul măsurat,
Iar tu vii și-o umpli de râs colorat.

Ai mâini mici și inima cât marea de largă,
Iar dragostea ta nu știe să aleagă.
Mă cuprinzi fără veste, mă ierți fără glas,
Și-mi faci lumea mai bună la fiecare ceas.

Tu nu știi încă, iubita mea fată,
Ce urme adânci lași în viața de mamă.
Cum vindeci tăceri și alungi câte-un nor,
Doar fiind tu însăți, atât de ușor.

De patru ani creștem împreună, de fapt,
Tu către lume, eu către ce am uitat.
Iar dacă mă-ntrebi ce-am primit de la tine,

Un haos cu sens
Și o iubire care nu se mai termină

Eva - 8 ani

Sunt momente în care mă opresc din tot ce fac și te privesc.

Nu atunci când râzi cel mai tare,
Nici când alergi prin casă plină de viață.
Ci în clipele liniștite.
Atunci când te gândești.
Atunci când privirea ta se pierde undeva departe,
În locuri în care eu nu pot ajunge.
Și mă întreb ce vezi.
Ce lumi se nasc în mintea ta,
Ce povești îți construiești,
Ce întrebări îți pui despre oameni și despre viață.
Pentru că în tine există mai mult decât lasă anii să se vadă.
Există o adâncime care mă surprinde mereu.
Uneori vrei ca totul să fie exact așa cum l-ai visat.
Mai frumos. Mai bun. Mai aproape de ceea ce simți.
Iar când lucrurile nu ies așa,
Te văd luptând cu tine însăți.
Și atunci mi-aș dori să poți vedea ce văd eu.
Că frumusețea ta nu stă în perfecțiune.
Nu a stat niciodată.
Stă în felul în care îți pasă.
În felul în care încerci.
În felul în care pui bucăți din sufletul tău
În tot ceea ce faci.
Te-am privit crescând opt ani.
Opt ani în care mi-ai schimbat lumea fără să știi.
Opt ani în care am învățat că dragostea poate avea ochi, glas, râs și pași mici.
Și dacă ar trebui să-ți las un singur adevăr,
Aș vrea să fie acesta:
Nu trebuie să devii altcineva.
Nu trebuie să fii mai mult.
Nu trebuie să fii perfectă.
Pentru că, de fiecare dată când mă privești cu ochii aceia adânci,
De fiecare dată când îmi deschizi o ușă spre lumea ta,
Îmi amintești că ești deja
Tot ce am sperat vreodată

Lavinia Pârvu - Încă mă caut

Sunt zile în care mă trezesc cu lumea toată-n gând,

îmi pun liniștea pe umeri și pornesc mergând,

cu zâmbetul pe buze, deși în mine-i greu,

căci uneori mă lupt cu mine, cu tot ce sunt și eu.

Am învățat să par senină când în mine e furtună,

să spun că sunt puternică atunci când noaptea se adună,

să țin în mâini atâtea lucruri ce nu vor să stea-mpreună

și să mai cred, în fiecare seară, că va răsări o zi mai bună.

Am alergat prin ani cu pașii tot mai grăbiți,

căutând să fiu întreagă printre oameni nemulțumiți,

să nu pierd nimic din tot ce viața mi-a lăsat,

dar undeva, pe drum, și pe mine m-am uitat.

Mi-am pus în oglindă întrebări fără răspuns,

despre ce înseamnă „destul”, despre cât am de ajuns,

despre cât din mine trebuie să schimb și să repar

ca să pot privi femeia din oglindă și să-i spun: “te accept așa cum ești, măcar”

Și totuși, nu regret nici pașii care m-au durut,

nici femeile din mine care-au plâns și au trecut,

căci fiecare rană mi-a lăsat câte-un cuvânt,

iar fiecare cădere m-a învățat să mă ridic din nou, mai blând.

 

Poate că nu trebuie să le potrivesc pe toate,

nici să găsesc răspunsuri pentru fiecare noapte,

poate că viața nu mă cheamă să fiu fără greșeală,

ci doar să merg prin ea cu sufletul în rânduială.

Poate că echilibrul nu înseamnă să nu cazi,

ci să te ridici încet, chiar dacă încă mai oftezi,

să pierzi câte ceva, dar să nu te pierzi pe tine,

să înveți că și tăcerea poate spune ce-ți convine.

Și merg mai departe, chiar dacă uneori mă frâng,

mai las în urmă lucruri, mai iau altele cu mine când plâng,

căci poate într-o zi, privind tot ce am traversat,

voi înțelege că nu trebuia să mă găsesc —

ci doar să nu mă fi abandonat.

 

20 ani de liceu

Am ajuns la această vârstă a sufletului în care
Nu mai grăbesc timpul, nici nu-i cer răspuns la fiecare întrebare
Mă port pe mine cu mai multă liniște-n gând
Și-n buzunarul vieții am adunat ani, rând pe rând

Am gustat din viață încă și mai deplin
Și-am învățat să păstrez ce-mi face bine, ce-i senin
Iar din ce-a fost greu sau poate prea apăsător
Am luat lecția și am mers mai departe, ușor

Am străbătut mai multe drumuri decât visam cândva
Unele drepte, altele doar m-au învățat ce înseamna a sta
Am râs din inimă, am plâns când a fost de plâns
Dar niciodata drumul nu mi-a fost învins

Și nu mai sunt doar EU, suntem NOI acum
Două fete îmi luminează fiecare drum
În ochii lor regăsesc începuturi și zbor
Și prin ele învăț zilnic ce înseamnă dor

Am trăit, am crescut, m-am regăsit iar și iar,
Am adunat în mine tot ce-am avut mai rar
Și dintre toate câte le-am strâns pe acest făgaș
Prietenii adevarați au rămas cu același glas

M-am întors aici, cu voi, după anii ce-au trecut
Cu mai mult în suflet decât aș fi crezut
Și chiar dacă viața ne-a dus pe fiecare unde a vrut
Ce-am avut împreună nu s-a pierdut

Amintirile, ca un fir nevăzut ce ne leagă ușor
Vor rămâne vii, dincolo de orice viitor

Lavinia Pârvu - Plinul care nu se simte

Am învățat să merg fără zgomot,
Ca și cum pașii ar putea trăda
Ceva din mine
Ce nu trebuia văzut

Am strâns în palme forme de „bine”,
Până au devenit grele, perfecte,
Şi totuși… străine,
Ca un nume rostit prea des

Uneori mă privesc
Ca pe o casă locuită de altcineva,
Cu ferestrele deschise larg
Şi aerul… nemișcat

Am știut să aleg 
Sau cel puțin așa părea,
Dar drumurile au crescut înapoi în mine
Ca niște rădăcini tăcute

M-am ținut în brațe
Şi m-am împins în același timp,
Cu o blândețe aspră
Pe care n-am știut s-o numesc

Au fost nopți
În care liniștea apăsa mai mult decât orice cuvânt,
Și dimineți în care lumina
Nu găsea nimic de luminat

Și totuși,
Toate sunt la locul lor 
Ca într-o fotografie perfectă
În care nimeni nu respiră

Poate că nu lipsa doare,
Ci felul în care plinul
Nu se mai simte

Iar undeva, sub toate acestea,
Ceva încă așteaptă 
Nu să fie găsit,
Ci să fie simțit din nou.

Lavinia Pârvu- Întreagă, chiar și‑așa

Iubesc viața chiar și‑așa,

Cu tot ce‑n ea m‑a sfâșiat,

Cu nopți în care inima
Mi‑a fost grea ca un păcat

Am învățat să fiu întreagă

Cu o încăpățânare dureroasă

Când nu mai aveam ce să dau,

Am ales să rămân deși mă pierdeam eu

În mine stă o durere fină,

Nu cere glas, nu vrea alin

E ca o rană ce suspină,

Știind că timpul o ține‑n chin

Nu plec. Nu dintr‑o legătură,
Ci dintr‑o alegere grea,
Sunt rădăcina care‑ndură
Ca alții să poată zbura.

Și dacă uneori mă frânge
Că n‑am trăit până la capăt,
Îmi strâng tăcerea și o mângâi
Și merg mai departe, încet, curat.

Că viața, chiar și când mă doare,
Rămâne singurul meu rost:
Să simt, să ard, să fiu în stare
Să stau în adevăr, și‑n tot ce-a fost

Crăciunul care tace

Crăciunul cade greu, ca o ninsoare veche,
Pe umeri obosiți, pe inimi fără pereche.
Nu-i clopot, nici lumină, nici râs împodobit,
Ci pasul care tace în sufletul rănit.
 
E frig în oameni astăzi, și-n vorbe e cenușă,
Ne trecem unii altora tăcuți, pe lângă ușă.
Și totuși, sub acest ger lent și nestins,
Mai arde-un bec ce încă n-a fost aprins.

E frig și-n noi, nu doar în iarna de afară,
Ne-nghețăm bunătatea de teamă să nu doară.
Ne ocolim privirea, vorbim în jumătăți,
Și ne ascundem bine slăbiciunile-n brazi.
 
Crăciunul e în mila ce tremură discret,
În „iartă-mă” rostit prea târziu, prea încet.
E binele timid, care nu știe să strige,
Ci stă în piept și doare, și frige.

Crăciunul vine lent, cu pași de fum și ceață,
Pe străzi unde tăcerea apasă greu pe viață.
Nu-s râsete de îngeri, nici stele de carton,
Doar oameni care-și duc tăcut același gol simptom.
 
Crăciunul e momentul când, fără să știm cum,
O lacrimă se-oprește și-ntoarce drumul bun.
Când ne permitem mila, deși ne e rușine,
Și-ntr-un „ești bine?” simplu, ne regăsim un sine
 
Crăciunul nu e strigăt, nici vis îndrăzneț,
E focul mic ce arde în sufletul discret.
Și-n noaptea cea mai grea, sub cerul cenușiu,
Magia e să simți că încă poți fi viu. 

 
Crăciunul stă pe margini de zile cenușii,
Cu pași de fum albastru pe străzi ce par pustii.
Nu vine să ne salveze, nici să ne fie scut,
Ci să ne amintească: mai este început.
 
Crăciunul e oprirea din fuga fără sens,
E clipa când îți spui: „mai pot, chiar dacă e intens”.
Când te așezi cu tine, fără să te mai cerți,
Și-nveți că uneori speranța e să ierți.
 
E să fii blând cu alții, dar blând și cu cine ești,
Să nu-ți mai ceri perfecțiune în zile omenești.
Că-n fiecare iarnă, sub cerul obosit,
Lumina nu dispare, doar doarme și e mai greu de găsit

 
Crăciunul nu e strigăt, nici aur, nici noroc,
E semnul mic că viața mai ține încă foc.
Și chiar de arde slab, sub plumbul din văzduh,
E destul cât să-ți țină deschis un drum în duh.

Crăciunul nu promite, doar arată,
Că-n fiecare rană o stea e îngropată.
Și-n noaptea cea mai lungă, când totul pare stins,
Magia e să vezi: încă mai ești aprins. ✨

2 stele, un cer

Am două comori, născute din vis,

Două inimi mici, cu zâmbet deschis

Una e floare ce-ncepe să crească,

Alta e rază ce-nvață să iubească

Tu, cea mare, cu ochi de poveste,

Cu gânduri ce zboară și inima-n creștere,

Ești prima lumină ce-a spart întuneric,

Ești pasul curajos, ești începutul feeric

Și tu, cea mică, cu pași de mirare,

Cu râsul de clopot și voce de soare,

Ești cântec de rouă, ești visul tăcut

Ce vine să spună: „Și eu am crescut”

Vă privesc cum vă țineți de mână-n tăcere,

Cum vă învățați una alteia vreme

Sunteți două stele pe același cer,

Două surori, două inimi ce sper

Când veți fi mari și veți căuta

Răspunsuri în lume, în noapte, în stea,

Să știți că iubirea ce v-o port mereu

E puntea ce leagă pământul de Dumnezeu.

Furtună şi plumb

E frig și se lasă cenușa pe gânduri,
un abur străin mi se-așază pe tâmple
În suflet — ecouri, și umbre, și vânt,
și-o ploaie murdară pe visele simple
 
Un clopot tăcut se tot sparge-n pereți,
iar timpul curge, obosit, în oglindă
Parc-a murit ceva fără nume în mine,
și nu știu cum să-l plâng… sau să-l uit
 
Pe masă, o ceașcă uitată respiră,
aburii ei se topesc în tăcere,
Şi-n colțul ferestrei, lumina se stinge 
ca o speranță ce moare-n durere.
 
Prin aer plutesc amintiri fără chip,
fragile, ude, neîmpăcate,
Iar pasul meu sună străin și pustiu,
pe podele de vise uitate.
 
Și-n noaptea aceasta de plumb și tăcere,
mă simt ca o umbră ce plânge-n oglindă,
Cu ochii deschiși către-un cer fără stele,
așteptând o lumină… ce nu se aprinde

 

Războinica din oglindă

 

Sunt în război cu lumea, cu umbrele din mine,
Cu vocile ce spun ce-ar trebui să fiu.
Mi-am pus armura din tăceri și din ruine,
Dar sub ea, o inimă vie tot și-a găsit spațiu 

M-au tras în lupte ce nu mi-au aparținut,
Mi-au scris pe piele reguli și păcate,
Dar eu, din focul lor, am renăscut 
O femeie cu rădăcini și aripi curate

Mă redescopăr în fiecare rană,
În fiecare lacrimă ce-a curs tăcut,
În fiecare zi ce pare prea străină 
Dar în care sufletul meu a crescut

Feminitatea mea nu e un rol jucat,
E forța blândă ce rupe lanțuri grele,
E dansul meu pe drumuri de neiertat,
E focul ce arde-n tăceri rebele.

Nu sunt doar zâmbet, nici doar vis frumos,
Sunt furtună, sunt răsărit, sunt glas,
Sunt femeia ce-a învățat, pe dos,
Că lumea se schimbă când nu mai faci nici un pas

Drumuri neumblate

Drumurile pe care nu pășim,
drumurile ce cresc tăcute în noi,
ne poartă, nevăzute, spre alte zări.

Cuvintele nerostite,
cuvintele ce ard în tăcere,
zidesc în adâncuri o lume nevăzută.

Luptele neîncepute,
luptele ce mocnesc în suflet,
ne lărgesc hotarele ființei.

Sămânța neîmpărțită,
sămânța ce așteaptă în noi,
rodește tainic în alte timpuri.

Moartea ce n-a venit,
moartea ce veghează în umbră,
adâncește liniștea din noi.

Și peste toate,
poezia – ca o lumină –
le leagă, le înalță, le dă rost.

Vera, 3 ani cu tine

Tu ești dimineața ce-ncepe cu soare,
Un vis cu aripi, o floare în zare.
Ești cântec de păsări, ești vântul ușor,
Ești tot ce e blând, curajos și zburător.

Ai ochi ca izvorul ce curge liniștit,
Și-un zâmbet ce face pământul iubit.
Când râzi, se aprind stele-n cerul înalt,
Când plângi, norii vin și mă cheamă să te ascult

Nu știi încă tot ce e greu sau nedrept,
Dar porți în tine un suflet complet.
Cu pași mici de înger, tu schimbi lumea mea,
Și-n fiecare clipă, învăț de la ea.

Când vei fi mare și vei întreba:
„Ce-i bine? Ce-i rău? Ce-i viața mea?”
Îți voi spune blând, cu inima plină:
„Tu ești răspunsul. Tu ești lumină.”

Lavinia Parvu- Aripi vindecătoare

Mi-am ciocnit sufletul de-al tău
Și m-am trezit târziu, mahmură de tristețe
Cred că am avut gânduri prea indrăznețe

M-am încredințat unui abis mascat
Și m-am cam ars pe interior
Se simte cam usturător

Fiecare șoaptă e din ce în ce mai rea
Ca o fântână mută,
Infinită

Din toate aceste coincidențe aranjate

M-am ales cu o schizofrenie cotidiană

Cam banală, căzută bine sunt în capcană

Acum că m-am ales cu acest faliment moral

Și cu această eroziune energetică

Sper să mă mai pot ridica, cândva

7 ani de Eva

 

Am una dintre acele fiice.

Sălbatică din fire. Puternică. Zgomotoasă. Deosebit de îndrăzneață.

Genul de fată care știe ce vrea și nu dă înapoi - nici măcar în fața mea.

 

Pune întrebări despre tot. Contestă tot.

Vorbește când ceva nu i se pare corect.

E o furtună învelită în raze de soare - fierbinte în focul ei, blândă în iubirea ei.

 

Uneori, îmi pune la încercare fiecare bucătică de răbdare.

Dar apoi se urcă în brațele mele, își înfășoară brațele mici în jurul gâtului meu, și dintr-o dată haosul are sens.

Pentru că sub toată acea forță se ascunde o inimă care iubește profund.

 

Ea nu este „prea mult”.

Este suficientă - exact așa cum este.

Și chiar dacă lumea va încerca să o reducă la tăcere, eu voi fi vocea care o va  încuraja cel mai tare, pe măsură ce devine tot ce este menită să fie.

 

Da, ea va muta munții.

Și eu am onoarea de a fi mama ei.

Lavinia Parvu - Frici

Mi-e frică de judecată
Mi-e frică să fiu complicată
Mi-e frică să am eticheta de prefabricată
Mi-e frică să nu fiu călcată
Mi-e frică!

Mi-e frică de refuz
Mi-e frică când totul e confuz
Mi-e frică să nu fac un abuz
Mi-e frică să nu ies din uz
Mi-e frică!

Mi-e frică de rateu
Mi-e frică când totul e greu
Mi-e frică să dau ochii cu-n ateu
Mi-e frică să nu-l pierd pe Dumnezeu
Mi-e frică!