Crăciunul cade greu, ca o ninsoare veche, Pe umeri obosiți, pe inimi fără pereche. Nu-i clopot, nici lumină, nici râs împodobit, Ci pasul care tace în sufletul rănit. E frig în oameni astăzi, și-n vorbe e cenușă, Ne trecem unii altora tăcuți, pe lângă ușă. Și totuși, sub acest ger lent și nestins, Mai arde-un bec ce încă n-a fost aprins.
E frig și-n noi, nu doar în iarna de afară, Ne-nghețăm bunătatea de teamă să nu doară. Ne ocolim privirea, vorbim în jumătăți, Și ne ascundem bine slăbiciunile-n brazi. Crăciunul e în mila ce tremură discret, În „iartă-mă” rostit prea târziu, prea încet. E binele timid, care nu știe să strige, Ci stă în piept și doare, și frige. Crăciunul vine lent, cu pași de fum și ceață, Pe străzi unde tăcerea apasă greu pe viață. Nu-s râsete de îngeri, nici stele de carton, Doar oameni care-și duc tăcut același gol simptom. Crăciunul e momentul când, fără să știm cum, O lacrimă se-oprește și-ntoarce drumul bun. Când ne permitem mila, deși ne e rușine, Și-ntr-un „ești bine?” simplu, ne regăsim un sine Crăciunul nu e strigăt, nici vis îndrăzneț, E focul mic ce arde în sufletul discret. Și-n noaptea cea mai grea, sub cerul cenușiu, Magia e să simți că încă poți fi viu.
Crăciunul stă pe margini de zile cenușii, Cu pași de fum albastru pe străzi ce par pustii. Nu vine să ne salveze, nici să ne fie scut, Ci să ne amintească: mai este început. Crăciunul e oprirea din fuga fără sens, E clipa când îți spui: „mai pot, chiar dacă e intens”. Când te așezi cu tine, fără să te mai cerți, Și-nveți că uneori speranța e să ierți. E să fii blând cu alții, dar blând și cu cine ești, Să nu-ți mai ceri perfecțiune în zile omenești. Că-n fiecare iarnă, sub cerul obosit, Lumina nu dispare, doar doarme și e mai greu de găsit
Crăciunul nu e strigăt, nici aur, nici noroc, E semnul mic că viața mai ține încă foc. Și chiar de arde slab, sub plumbul din văzduh, E destul cât să-ți țină deschis un drum în duh.
Crăciunul nu promite, doar arată, Că-n fiecare rană o stea e îngropată. Și-n noaptea cea mai lungă, când totul pare stins, Magia e să vezi: încă mai ești aprins. ✨
E frig și se lasă cenușa pe gânduri, un abur străin mi se-așază pe tâmple În suflet — ecouri, și umbre, și vânt, și-o ploaie murdară pe visele simple Un clopot tăcut se tot sparge-n pereți, iar timpul curge, obosit, în oglindă Parc-a murit ceva fără nume în mine, și nu știu cum să-l plâng… sau să-l uit Pe masă, o ceașcă uitată respiră, aburii ei se topesc în tăcere, Şi-n colțul ferestrei, lumina se stinge ca o speranță ce moare-n durere. Prin aer plutesc amintiri fără chip, fragile, ude, neîmpăcate, Iar pasul meu sună străin și pustiu, pe podele de vise uitate. Și-n noaptea aceasta de plumb și tăcere, mă simt ca o umbră ce plânge-n oglindă, Cu ochii deschiși către-un cer fără stele, așteptând o lumină… ce nu se aprinde
Sunt în război cu lumea, cu umbrele din mine,
Cu vocile ce spun ce-ar trebui să fiu.
Mi-am pus armura din tăceri și din ruine,
Dar sub ea, o inimă vie tot și-a găsit spațiu
M-au tras în lupte ce nu mi-au aparținut,
Mi-au scris pe piele reguli și păcate,
Dar eu, din focul lor, am renăscut
O femeie cu rădăcini și aripi curate
Mă redescopăr în fiecare rană,
În fiecare lacrimă ce-a curs tăcut,
În fiecare zi ce pare prea străină
Dar în care sufletul meu a crescut
Feminitatea mea nu e un rol jucat,
E forța blândă ce rupe lanțuri grele,
E dansul meu pe drumuri de neiertat,
E focul ce arde-n tăceri rebele.
Nu sunt doar zâmbet, nici doar vis frumos,
Sunt furtună, sunt răsărit, sunt glas,
Sunt femeia ce-a învățat, pe dos,
Că lumea se schimbă când nu mai faci nici un pas
Tu ești dimineața ce-ncepe cu soare, Un vis cu aripi, o floare în zare. Ești cântec de păsări, ești vântul ușor, Ești tot ce e blând, curajos și zburător.
Ai ochi ca izvorul ce curge liniștit, Și-un zâmbet ce face pământul iubit. Când râzi, se aprind stele-n cerul înalt, Când plângi, norii vin și mă cheamă să te ascult
Nu știi încă tot ce e greu sau nedrept, Dar porți în tine un suflet complet. Cu pași mici de înger, tu schimbi lumea mea, Și-n fiecare clipă, învăț de la ea.
Când vei fi mare și vei întreba: „Ce-i bine? Ce-i rău? Ce-i viața mea?” Îți voi spune blând, cu inima plină: „Tu ești răspunsul. Tu ești lumină.”
Vera e lumină, Nu este cap să nu îl întoarcă, inimă să nu o deschidă zâmbet să nu îl aprindă Vera e iubire, candoare, puritate, veselie Picioare goale, cârlionți blonzi. Vera e viață Copilul acesta a venit să mă mângâie, să iubească, să mă vindece La doar 1 anișor energia ei mă cucerește în fiecare zi Vera este puternică Ne-a îmblânzit pe toți O iubim ca niște nebuni și ne bucurăm de ea în fiecare clipă Cu Vera nu grăbesc timpul, nu o vreau mai mare, nu aștept să poată singură O vreau exact așa cum e acum, așa cum vrea ea să-și fie Simt că suntem legate dincolo de lumi și timpuri În această lume ne vom întâlni din nou și din nou pentru că iubirea noastră nu se va termina niciodată
O privesc dormind liniștită Și mă întreb cine va fi în viitor Mă întreb ce va conta pentru ea Pe cine va lăsa să-i pătrundă în tărâmul sacru al imaginației În cine va avea încredere, pe cine va iubi
Acum că e aici lângă mine și o privesc Mă doare că anii au zburat atât de repede Mă întreb cum va arăta relația noastră peste ani și ani Cum vom merge mână-n mână și ne vom plimba pe teren accidentat uneori Pe căi mai puțin anevoioase și vom avea discuții în contradictoriu Dar știu și că mereu voi fi cu ea și vom trece împreună prin orice pericol Iar eu o voi însoți intotdeauna înapoi acasă
Îmi doresc să știe că voi fi mereu lângă ea, cu ea Voi fi pentru ea acel spațiu de siguranță Acele picioare și mâini puternice ce o vor ridica atunci când pământul ei se va prăbuși Că o voi ajuta mereu să aterizeze din nou pe teren moale
Ea este copilul meu prețios, tot ce am visat vreodată Iar viața asta, în care mi-a fost alături E un vis împlinit Îmi doresc să știe și să simtă mereu că ea mi-a fost și îmi este suficientă
