20 ani de liceu

Am ajuns la această vârstă a sufletului în care
Nu mai grăbesc timpul, nici nu-i cer răspuns la fiecare întrebare
Mă port pe mine cu mai multă liniște-n gând
Și-n buzunarul vieții am adunat ani, rând pe rând

Am gustat din viață încă și mai deplin
Și-am învățat să păstrez ce-mi face bine, ce-i senin
Iar din ce-a fost greu sau poate prea apăsător
Am luat lecția și am mers mai departe, ușor

Am străbătut mai multe drumuri decât visam cândva
Unele drepte, altele doar m-au învățat ce înseamna a sta
Am râs din inimă, am plâns când a fost de plâns
Dar niciodata drumul nu mi-a fost învins

Și nu mai sunt doar EU, suntem NOI acum
Două fete îmi luminează fiecare drum
În ochii lor regăsesc începuturi și zbor
Și prin ele învăț zilnic ce înseamnă dor

Am trăit, am crescut, m-am regăsit iar și iar,
Am adunat în mine tot ce-am avut mai rar
Și dintre toate câte le-am strâns pe acest făgaș
Prietenii adevarați au rămas cu același glas

M-am întors aici, cu voi, după anii ce-au trecut
Cu mai mult în suflet decât aș fi crezut
Și chiar dacă viața ne-a dus pe fiecare unde a vrut
Ce-am avut împreună nu s-a pierdut

Amintirile, ca un fir nevăzut ce ne leagă ușor
Vor rămâne vii, dincolo de orice viitor

Lavinia Pârvu - Plinul care nu se simte

Am învățat să merg fără zgomot,
Ca și cum pașii ar putea trăda
Ceva din mine
Ce nu trebuia văzut

Am strâns în palme forme de „bine”,
Până au devenit grele, perfecte,
Şi totuși… străine,
Ca un nume rostit prea des

Uneori mă privesc
Ca pe o casă locuită de altcineva,
Cu ferestrele deschise larg
Şi aerul… nemișcat

Am știut să aleg 
Sau cel puțin așa părea,
Dar drumurile au crescut înapoi în mine
Ca niște rădăcini tăcute

M-am ținut în brațe
Şi m-am împins în același timp,
Cu o blândețe aspră
Pe care n-am știut s-o numesc

Au fost nopți
În care liniștea apăsa mai mult decât orice cuvânt,
Și dimineți în care lumina
Nu găsea nimic de luminat

Și totuși,
Toate sunt la locul lor 
Ca într-o fotografie perfectă
În care nimeni nu respiră

Poate că nu lipsa doare,
Ci felul în care plinul
Nu se mai simte

Iar undeva, sub toate acestea,
Ceva încă așteaptă 
Nu să fie găsit,
Ci să fie simțit din nou.

Lavinia Pârvu- Întreagă, chiar și‑așa

Iubesc viața chiar și‑așa,

Cu tot ce‑n ea m‑a sfâșiat,

Cu nopți în care inima
Mi‑a fost grea ca un păcat

Am învățat să fiu întreagă

Cu o încăpățânare dureroasă

Când nu mai aveam ce să dau,

Am ales să rămân deși mă pierdeam eu

În mine stă o durere fină,

Nu cere glas, nu vrea alin

E ca o rană ce suspină,

Știind că timpul o ține‑n chin

Nu plec. Nu dintr‑o legătură,
Ci dintr‑o alegere grea,
Sunt rădăcina care‑ndură
Ca alții să poată zbura.

Și dacă uneori mă frânge
Că n‑am trăit până la capăt,
Îmi strâng tăcerea și o mângâi
Și merg mai departe, încet, curat.

Că viața, chiar și când mă doare,
Rămâne singurul meu rost:
Să simt, să ard, să fiu în stare
Să stau în adevăr, și‑n tot ce-a fost

Crăciunul care tace

Crăciunul cade greu, ca o ninsoare veche,
Pe umeri obosiți, pe inimi fără pereche.
Nu-i clopot, nici lumină, nici râs împodobit,
Ci pasul care tace în sufletul rănit.
 
E frig în oameni astăzi, și-n vorbe e cenușă,
Ne trecem unii altora tăcuți, pe lângă ușă.
Și totuși, sub acest ger lent și nestins,
Mai arde-un bec ce încă n-a fost aprins.

E frig și-n noi, nu doar în iarna de afară,
Ne-nghețăm bunătatea de teamă să nu doară.
Ne ocolim privirea, vorbim în jumătăți,
Și ne ascundem bine slăbiciunile-n brazi.
 
Crăciunul e în mila ce tremură discret,
În „iartă-mă” rostit prea târziu, prea încet.
E binele timid, care nu știe să strige,
Ci stă în piept și doare, și frige.

Crăciunul vine lent, cu pași de fum și ceață,
Pe străzi unde tăcerea apasă greu pe viață.
Nu-s râsete de îngeri, nici stele de carton,
Doar oameni care-și duc tăcut același gol simptom.
 
Crăciunul e momentul când, fără să știm cum,
O lacrimă se-oprește și-ntoarce drumul bun.
Când ne permitem mila, deși ne e rușine,
Și-ntr-un „ești bine?” simplu, ne regăsim un sine
 
Crăciunul nu e strigăt, nici vis îndrăzneț,
E focul mic ce arde în sufletul discret.
Și-n noaptea cea mai grea, sub cerul cenușiu,
Magia e să simți că încă poți fi viu. 

 
Crăciunul stă pe margini de zile cenușii,
Cu pași de fum albastru pe străzi ce par pustii.
Nu vine să ne salveze, nici să ne fie scut,
Ci să ne amintească: mai este început.
 
Crăciunul e oprirea din fuga fără sens,
E clipa când îți spui: „mai pot, chiar dacă e intens”.
Când te așezi cu tine, fără să te mai cerți,
Și-nveți că uneori speranța e să ierți.
 
E să fii blând cu alții, dar blând și cu cine ești,
Să nu-ți mai ceri perfecțiune în zile omenești.
Că-n fiecare iarnă, sub cerul obosit,
Lumina nu dispare, doar doarme și e mai greu de găsit

 
Crăciunul nu e strigăt, nici aur, nici noroc,
E semnul mic că viața mai ține încă foc.
Și chiar de arde slab, sub plumbul din văzduh,
E destul cât să-ți țină deschis un drum în duh.

Crăciunul nu promite, doar arată,
Că-n fiecare rană o stea e îngropată.
Și-n noaptea cea mai lungă, când totul pare stins,
Magia e să vezi: încă mai ești aprins. ✨

2 stele, un cer

Am două comori, născute din vis,

Două inimi mici, cu zâmbet deschis

Una e floare ce-ncepe să crească,

Alta e rază ce-nvață să iubească

Tu, cea mare, cu ochi de poveste,

Cu gânduri ce zboară și inima-n creștere,

Ești prima lumină ce-a spart întuneric,

Ești pasul curajos, ești începutul feeric

Și tu, cea mică, cu pași de mirare,

Cu râsul de clopot și voce de soare,

Ești cântec de rouă, ești visul tăcut

Ce vine să spună: „Și eu am crescut”

Vă privesc cum vă țineți de mână-n tăcere,

Cum vă învățați una alteia vreme

Sunteți două stele pe același cer,

Două surori, două inimi ce sper

Când veți fi mari și veți căuta

Răspunsuri în lume, în noapte, în stea,

Să știți că iubirea ce v-o port mereu

E puntea ce leagă pământul de Dumnezeu.

Furtună şi plumb

E frig și se lasă cenușa pe gânduri,
un abur străin mi se-așază pe tâmple
În suflet — ecouri, și umbre, și vânt,
și-o ploaie murdară pe visele simple
 
Un clopot tăcut se tot sparge-n pereți,
iar timpul curge, obosit, în oglindă
Parc-a murit ceva fără nume în mine,
și nu știu cum să-l plâng… sau să-l uit
 
Pe masă, o ceașcă uitată respiră,
aburii ei se topesc în tăcere,
Şi-n colțul ferestrei, lumina se stinge 
ca o speranță ce moare-n durere.
 
Prin aer plutesc amintiri fără chip,
fragile, ude, neîmpăcate,
Iar pasul meu sună străin și pustiu,
pe podele de vise uitate.
 
Și-n noaptea aceasta de plumb și tăcere,
mă simt ca o umbră ce plânge-n oglindă,
Cu ochii deschiși către-un cer fără stele,
așteptând o lumină… ce nu se aprinde

 

Războinica din oglindă

 

Sunt în război cu lumea, cu umbrele din mine,
Cu vocile ce spun ce-ar trebui să fiu.
Mi-am pus armura din tăceri și din ruine,
Dar sub ea, o inimă vie tot și-a găsit spațiu 

M-au tras în lupte ce nu mi-au aparținut,
Mi-au scris pe piele reguli și păcate,
Dar eu, din focul lor, am renăscut 
O femeie cu rădăcini și aripi curate

Mă redescopăr în fiecare rană,
În fiecare lacrimă ce-a curs tăcut,
În fiecare zi ce pare prea străină 
Dar în care sufletul meu a crescut

Feminitatea mea nu e un rol jucat,
E forța blândă ce rupe lanțuri grele,
E dansul meu pe drumuri de neiertat,
E focul ce arde-n tăceri rebele.

Nu sunt doar zâmbet, nici doar vis frumos,
Sunt furtună, sunt răsărit, sunt glas,
Sunt femeia ce-a învățat, pe dos,
Că lumea se schimbă când nu mai faci nici un pas

Drumuri neumblate

Drumurile pe care nu pășim,
drumurile ce cresc tăcute în noi,
ne poartă, nevăzute, spre alte zări.

Cuvintele nerostite,
cuvintele ce ard în tăcere,
zidesc în adâncuri o lume nevăzută.

Luptele neîncepute,
luptele ce mocnesc în suflet,
ne lărgesc hotarele ființei.

Sămânța neîmpărțită,
sămânța ce așteaptă în noi,
rodește tainic în alte timpuri.

Moartea ce n-a venit,
moartea ce veghează în umbră,
adâncește liniștea din noi.

Și peste toate,
poezia – ca o lumină –
le leagă, le înalță, le dă rost.

Vera, 3 ani cu tine

Tu ești dimineața ce-ncepe cu soare,
Un vis cu aripi, o floare în zare.
Ești cântec de păsări, ești vântul ușor,
Ești tot ce e blând, curajos și zburător.

Ai ochi ca izvorul ce curge liniștit,
Și-un zâmbet ce face pământul iubit.
Când râzi, se aprind stele-n cerul înalt,
Când plângi, norii vin și mă cheamă să te ascult

Nu știi încă tot ce e greu sau nedrept,
Dar porți în tine un suflet complet.
Cu pași mici de înger, tu schimbi lumea mea,
Și-n fiecare clipă, învăț de la ea.

Când vei fi mare și vei întreba:
„Ce-i bine? Ce-i rău? Ce-i viața mea?”
Îți voi spune blând, cu inima plină:
„Tu ești răspunsul. Tu ești lumină.”

Lavinia Parvu- Aripi vindecătoare

Mi-am ciocnit sufletul de-al tău
Și m-am trezit târziu, mahmură de tristețe
Cred că am avut gânduri prea indrăznețe

M-am încredințat unui abis mascat
Și m-am cam ars pe interior
Se simte cam usturător

Fiecare șoaptă e din ce în ce mai rea
Ca o fântână mută,
Infinită

Din toate aceste coincidențe aranjate

M-am ales cu o schizofrenie cotidiană

Cam banală, căzută bine sunt în capcană

Acum că m-am ales cu acest faliment moral

Și cu această eroziune energetică

Sper să mă mai pot ridica, cândva

7 ani de Eva

 

Am una dintre acele fiice.

Sălbatică din fire. Puternică. Zgomotoasă. Deosebit de îndrăzneață.

Genul de fată care știe ce vrea și nu dă înapoi - nici măcar în fața mea.

 

Pune întrebări despre tot. Contestă tot.

Vorbește când ceva nu i se pare corect.

E o furtună învelită în raze de soare - fierbinte în focul ei, blândă în iubirea ei.

 

Uneori, îmi pune la încercare fiecare bucătică de răbdare.

Dar apoi se urcă în brațele mele, își înfășoară brațele mici în jurul gâtului meu, și dintr-o dată haosul are sens.

Pentru că sub toată acea forță se ascunde o inimă care iubește profund.

 

Ea nu este „prea mult”.

Este suficientă - exact așa cum este.

Și chiar dacă lumea va încerca să o reducă la tăcere, eu voi fi vocea care o va  încuraja cel mai tare, pe măsură ce devine tot ce este menită să fie.

 

Da, ea va muta munții.

Și eu am onoarea de a fi mama ei.

Lavinia Parvu - Frici

Mi-e frică de judecată
Mi-e frică să fiu complicată
Mi-e frică să am eticheta de prefabricată
Mi-e frică să nu fiu călcată
Mi-e frică!

Mi-e frică de refuz
Mi-e frică când totul e confuz
Mi-e frică să nu fac un abuz
Mi-e frică să nu ies din uz
Mi-e frică!

Mi-e frică de rateu
Mi-e frică când totul e greu
Mi-e frică să dau ochii cu-n ateu
Mi-e frică să nu-l pierd pe Dumnezeu
Mi-e frică!

Când un om mic are 2 ani

Lavinia Pârvu- Atât de mică dar atât de mare

Tu îmi întorci capul de la lume
Și mă faci nu doar să mă bălăcesc prin viață
Ci să simt în corp curentul plin de profunzime

Tu mă porți pe culmile supreme
Mă faci să mă agăț de orice posibilitate
Cu al tău zâmbet molipsitor, sufletul meu navighează pe orice vreme

Tu mă simți prin ochi-mi triști
Și mă mângâi și îmi spui:
Alături de mine, mamă, nu vei mai avea parte de neliniști

Tu m-atingi cu sufletul curat
Și mă-mbraci în mii de conținuturi
Reușești atât de mică să-mi lipești trecutul fisurat

Tu mă mângâi cu al tău glas melodios
Și îmi cânți, și mă încânți
Alături de tine simt că vom avea un viitor luminos

6 years full of everything

Lavinia Parvu- Another year, another birthday!

Her laughter dances in the air,
Her spirit wild and free.
That cures my wounded soul.
Through every storm, we'll stand together

Our love unyielding, now and forever
With every step, she paints a path,
That only she can see.
A daughter's love, a gentle force,

Her presence, a soothing balm,
That makes me feel whole.
She holds my heart within her own,
A precious bond that's etched in stone

Asta sunt eu

Lavinia Pârvu - Ale mele rădăcini

M-am ferit să fiu sclavă
M-am ferit să fiu stăpână
Mi-am pus sufletul pe tavă
Și am devenit o mașinărie sărmană

Am o sete de păcate

De doruri, de-avânturi, de mare

O sete de lume, de povești despicate

Am o sete mare de soare

Au rămas drumuri neumblate

Cuvinte nerostite

Le voi lua la rând pe toate

Cumva ușor, să nu agit spirite

Au rămas în mine lupte,

Au rămas în mine oameni

Ce să mă fac cu atâtea gânduri corupte?

Când alături de mine nu defilează nimeni

Vreau să cuceresc, vreau să adulmec

Vreau să mă înrădăcinez

Vreau printr-un farmec

Să contez

Așa că o spun încet, nu o spun tare:

Asta sunt eu!

Când ma golesc de orice valoare

Corpul meu devine un muzeu