Cand 4 ani au trecut - Vera

 

De patru ani ne ești lumină și vânt,

Uneori alinare, alteori avânt.
Cu pași rapizi alergi prin fiecare ungher,
Și faci dintr-o casă obișnuită un univers.

E haos cu tine, și nu pot să mint,
Jucării peste tot, râsete fără sfârșit.
Sunt zile când obosesc și caut răgaz,
Iar tu îmi răspunzi cu încă un necaz.

Dar tocmai atunci, printre lacrimi și fum,
Îmi arunci un zâmbet și-mi luminezi drumul.
Și tot ce-a fost greu se așază ușor,
Ca norii ce pleacă în urma unui zbor.

Te văd lângă Eva și mă minunez,
Cum două povești diferite veghez.
Ea deschide cărarea cu pasul măsurat,
Iar tu vii și-o umpli de râs colorat.

Ai mâini mici și inima cât marea de largă,
Iar dragostea ta nu știe să aleagă.
Mă cuprinzi fără veste, mă ierți fără glas,
Și-mi faci lumea mai bună la fiecare ceas.

Tu nu știi încă, iubita mea fată,
Ce urme adânci lași în viața de mamă.
Cum vindeci tăceri și alungi câte-un nor,
Doar fiind tu însăți, atât de ușor.

De patru ani creștem împreună, de fapt,
Tu către lume, eu către ce am uitat.
Iar dacă mă-ntrebi ce-am primit de la tine,

Un haos cu sens
Și o iubire care nu se mai termină

Eva - 8 ani

Sunt momente în care mă opresc din tot ce fac și te privesc.

Nu atunci când râzi cel mai tare,
Nici când alergi prin casă plină de viață.
Ci în clipele liniștite.
Atunci când te gândești.
Atunci când privirea ta se pierde undeva departe,
În locuri în care eu nu pot ajunge.
Și mă întreb ce vezi.
Ce lumi se nasc în mintea ta,
Ce povești îți construiești,
Ce întrebări îți pui despre oameni și despre viață.
Pentru că în tine există mai mult decât lasă anii să se vadă.
Există o adâncime care mă surprinde mereu.
Uneori vrei ca totul să fie exact așa cum l-ai visat.
Mai frumos. Mai bun. Mai aproape de ceea ce simți.
Iar când lucrurile nu ies așa,
Te văd luptând cu tine însăți.
Și atunci mi-aș dori să poți vedea ce văd eu.
Că frumusețea ta nu stă în perfecțiune.
Nu a stat niciodată.
Stă în felul în care îți pasă.
În felul în care încerci.
În felul în care pui bucăți din sufletul tău
În tot ceea ce faci.
Te-am privit crescând opt ani.
Opt ani în care mi-ai schimbat lumea fără să știi.
Opt ani în care am învățat că dragostea poate avea ochi, glas, râs și pași mici.
Și dacă ar trebui să-ți las un singur adevăr,
Aș vrea să fie acesta:
Nu trebuie să devii altcineva.
Nu trebuie să fii mai mult.
Nu trebuie să fii perfectă.
Pentru că, de fiecare dată când mă privești cu ochii aceia adânci,
De fiecare dată când îmi deschizi o ușă spre lumea ta,
Îmi amintești că ești deja
Tot ce am sperat vreodată

Lavinia Pârvu - Încă mă caut

Sunt zile în care mă trezesc cu lumea toată-n gând,

îmi pun liniștea pe umeri și pornesc mergând,

cu zâmbetul pe buze, deși în mine-i greu,

căci uneori mă lupt cu mine, cu tot ce sunt și eu.

Am învățat să par senină când în mine e furtună,

să spun că sunt puternică atunci când noaptea se adună,

să țin în mâini atâtea lucruri ce nu vor să stea-mpreună

și să mai cred, în fiecare seară, că va răsări o zi mai bună.

Am alergat prin ani cu pașii tot mai grăbiți,

căutând să fiu întreagă printre oameni nemulțumiți,

să nu pierd nimic din tot ce viața mi-a lăsat,

dar undeva, pe drum, și pe mine m-am uitat.

Mi-am pus în oglindă întrebări fără răspuns,

despre ce înseamnă „destul”, despre cât am de ajuns,

despre cât din mine trebuie să schimb și să repar

ca să pot privi femeia din oglindă și să-i spun: “te accept așa cum ești, măcar”

Și totuși, nu regret nici pașii care m-au durut,

nici femeile din mine care-au plâns și au trecut,

căci fiecare rană mi-a lăsat câte-un cuvânt,

iar fiecare cădere m-a învățat să mă ridic din nou, mai blând.

 

Poate că nu trebuie să le potrivesc pe toate,

nici să găsesc răspunsuri pentru fiecare noapte,

poate că viața nu mă cheamă să fiu fără greșeală,

ci doar să merg prin ea cu sufletul în rânduială.

Poate că echilibrul nu înseamnă să nu cazi,

ci să te ridici încet, chiar dacă încă mai oftezi,

să pierzi câte ceva, dar să nu te pierzi pe tine,

să înveți că și tăcerea poate spune ce-ți convine.

Și merg mai departe, chiar dacă uneori mă frâng,

mai las în urmă lucruri, mai iau altele cu mine când plâng,

căci poate într-o zi, privind tot ce am traversat,

voi înțelege că nu trebuia să mă găsesc —

ci doar să nu mă fi abandonat.

 

20 ani de liceu

Am ajuns la această vârstă a sufletului în care
Nu mai grăbesc timpul, nici nu-i cer răspuns la fiecare întrebare
Mă port pe mine cu mai multă liniște-n gând
Și-n buzunarul vieții am adunat ani, rând pe rând

Am gustat din viață încă și mai deplin
Și-am învățat să păstrez ce-mi face bine, ce-i senin
Iar din ce-a fost greu sau poate prea apăsător
Am luat lecția și am mers mai departe, ușor

Am străbătut mai multe drumuri decât visam cândva
Unele drepte, altele doar m-au învățat ce înseamna a sta
Am râs din inimă, am plâns când a fost de plâns
Dar niciodata drumul nu mi-a fost învins

Și nu mai sunt doar EU, suntem NOI acum
Două fete îmi luminează fiecare drum
În ochii lor regăsesc începuturi și zbor
Și prin ele învăț zilnic ce înseamnă dor

Am trăit, am crescut, m-am regăsit iar și iar,
Am adunat în mine tot ce-am avut mai rar
Și dintre toate câte le-am strâns pe acest făgaș
Prietenii adevarați au rămas cu același glas

M-am întors aici, cu voi, după anii ce-au trecut
Cu mai mult în suflet decât aș fi crezut
Și chiar dacă viața ne-a dus pe fiecare unde a vrut
Ce-am avut împreună nu s-a pierdut

Amintirile, ca un fir nevăzut ce ne leagă ușor
Vor rămâne vii, dincolo de orice viitor

Lavinia Pârvu - Plinul care nu se simte

Am învățat să merg fără zgomot,
Ca și cum pașii ar putea trăda
Ceva din mine
Ce nu trebuia văzut

Am strâns în palme forme de „bine”,
Până au devenit grele, perfecte,
Şi totuși… străine,
Ca un nume rostit prea des

Uneori mă privesc
Ca pe o casă locuită de altcineva,
Cu ferestrele deschise larg
Şi aerul… nemișcat

Am știut să aleg 
Sau cel puțin așa părea,
Dar drumurile au crescut înapoi în mine
Ca niște rădăcini tăcute

M-am ținut în brațe
Şi m-am împins în același timp,
Cu o blândețe aspră
Pe care n-am știut s-o numesc

Au fost nopți
În care liniștea apăsa mai mult decât orice cuvânt,
Și dimineți în care lumina
Nu găsea nimic de luminat

Și totuși,
Toate sunt la locul lor 
Ca într-o fotografie perfectă
În care nimeni nu respiră

Poate că nu lipsa doare,
Ci felul în care plinul
Nu se mai simte

Iar undeva, sub toate acestea,
Ceva încă așteaptă 
Nu să fie găsit,
Ci să fie simțit din nou.

Lavinia Pârvu- Întreagă, chiar și‑așa

Iubesc viața chiar și‑așa,

Cu tot ce‑n ea m‑a sfâșiat,

Cu nopți în care inima
Mi‑a fost grea ca un păcat

Am învățat să fiu întreagă

Cu o încăpățânare dureroasă

Când nu mai aveam ce să dau,

Am ales să rămân deși mă pierdeam eu

În mine stă o durere fină,

Nu cere glas, nu vrea alin

E ca o rană ce suspină,

Știind că timpul o ține‑n chin

Nu plec. Nu dintr‑o legătură,
Ci dintr‑o alegere grea,
Sunt rădăcina care‑ndură
Ca alții să poată zbura.

Și dacă uneori mă frânge
Că n‑am trăit până la capăt,
Îmi strâng tăcerea și o mângâi
Și merg mai departe, încet, curat.

Că viața, chiar și când mă doare,
Rămâne singurul meu rost:
Să simt, să ard, să fiu în stare
Să stau în adevăr, și‑n tot ce-a fost