Sunt zile în care mă trezesc cu lumea toată-n gând,
îmi pun liniștea pe umeri și pornesc mergând,
cu zâmbetul pe buze, deși în mine-i greu,
căci uneori mă lupt cu mine, cu tot ce sunt și eu.
Am învățat să par senină când în mine e furtună,
să spun că sunt puternică atunci când noaptea se adună,
să țin în mâini atâtea lucruri ce nu vor să stea-mpreună
și să mai cred, în fiecare seară, că va răsări o zi mai bună.
Am alergat prin ani cu pașii tot mai grăbiți,
căutând să fiu întreagă printre oameni nemulțumiți,
să nu pierd nimic din tot ce viața mi-a lăsat,
dar undeva, pe drum, și pe mine m-am uitat.
Mi-am pus în oglindă întrebări fără răspuns,
despre ce înseamnă „destul”, despre cât am de ajuns,
despre cât din mine trebuie să schimb și să repar
ca să pot privi femeia din oglindă și să-i spun: “te accept așa cum ești, măcar”
Și totuși, nu regret nici pașii care m-au durut,
nici femeile din mine care-au plâns și au trecut,
căci fiecare rană mi-a lăsat câte-un cuvânt,
iar fiecare cădere m-a învățat să mă ridic din nou, mai blând.
Poate că nu trebuie să le potrivesc pe toate,
nici să găsesc răspunsuri pentru fiecare noapte,
poate că viața nu mă cheamă să fiu fără greșeală,
ci doar să merg prin ea cu sufletul în rânduială.
Poate că echilibrul nu înseamnă să nu cazi,
ci să te ridici încet, chiar dacă încă mai oftezi,
să pierzi câte ceva, dar să nu te pierzi pe tine,
să înveți că și tăcerea poate spune ce-ți convine.
Și merg mai departe, chiar dacă uneori mă frâng,
mai las în urmă lucruri, mai iau altele cu mine când plâng,
căci poate într-o zi, privind tot ce am traversat,
voi înțelege că nu trebuia să mă găsesc —
ci doar să nu mă fi abandonat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu