Ai zis ca vii, Te-am asteptat Ai zis sigur Nu am plecat Si-am asteptat S-a facut Luni, S-a facut Mai, S-au adunat luni Si s-au strans ani, Dar n-am plecat, si-am asteptat S-au dus ai mei, S-au dus si-ai tai, Iar de la ei am invatat: "Cu viata nu e de jucat" Asa ca am mai asteptat Dar pielea mi s-a adunat, Al tau chip l-am cam uitat, De lume m-am indepartat, Si ma intreb, m-am intrebat... Pentru ce am asteptat?
Trebuia sa o faca si pe asta odata si odata. Deja de la cate reguli s-a abatut in ultimii ani, inca o neregula aruncata pe stativul de pacate inhibat cu praf, nu mai conta.
Suferea de o necinste incurabila de cand a intalnit-o. Cand i-a zarit pentru prima oara ochii, s-a simtit inghitit de un abis incendiar si nu mai era in stare sa perceapa nici un zgomot din jurul lui, decat cel produs de bataile propriei sale inimi. S-au prezentat unul altuia, si a simtit atunci cand i-a atins pielea ca au incheiat un parteneriat tacit de romantism, valori si teluri impartasite.
Stia ca noaptea aceea nu va fi ca oricare noapte, in care venea, bea un pahar sau doua, se uita in jur, intretinea un dialog plictisitor cu vesnicul lui prieten care era mereu pus pe agatat, ii era complice pana ce punea ochii pe cineva, apoi se retragea obosit catre patul conjugal. Da, nu era singur, avea pe cineva in viata lui. Cineva care il astepta si il intelegea ca are nevoie de spatiul lui, sa mai iasa si sa isi mai aeriseasca mintea. Ea, avea incredere oarba in el. Dar pentru el, ea nu mai insemna nimic altceva decat o rutina condimentata cu ani de amintiri si mult respect.
Nu, noaptea aceea avea sa fie martorul evenimentelor marete ce aveau sa vina. Asa ca a ales sa isi introduca pacatul in scena si sa mearga inainte fara sa mai tina cont de nimic.
I-a pus mana pe umarul dezgolit, si a invitat-o la dans. Muzica, se pare, era pe gustul amandurora. Se miscau intr-un sincron perfect armonizat. Se mai priveau din cand in cand pentru a se asigura ca nu s-au pierdut in intuneric. Pentru el era clar: o va avea in noaptea asta.
Si asa a si fost. S-au avut unul pe altul pana cand zorii diminetii le topeau transpiratia abundenta si le amintea sa se mai opreasca din delicata hartuiala erotica.
Cum putea oare fiinta asta aparuta de niciunde sa ii provoace o asemenea erectie a neuronilor si o asemenea excitare psihica?
Zilele, lunile urmatoare a trait ca intr-un vis. Se indragostea de pustoaica asta. Dragostea lui urca de la milimetri la metri. Visul asta era ideal construit pentru el, dar hilar pentru cea cu care impartea facturile existentiale. Nu vroia sa o piarda, desi stia ca nu o mai iubeste, dar nu vroia sa renunte nici la cea cu care impartea puternica ejaculare verbala si corporala.
Asa ca a ales, sa ii spuna sotiei. Dar nu inainte de a o avea pentru ultima oara. S-a purtat mai special ca alte dati. O si atingea si saruta altfel, iar spre surprinderea lui, privelistea dintre coapsele ei prevesteau bucurie si placere nedefinita. A simtit ceva nou, o gadilare puerila reinventata, si nu a vrut sa arunce acest moment cu marturisirea lui. Iar in momentul in care ea i-a marturisit: "Tu esti felul in care imi masor fericirea. Din unitati din tine", a stiut ca va ramane pentru totdeauna alaturi de ea. Dar si alaturi de cealalta EA.
Si cu hotararea pe care a luat-o a ajuns sa traiasca intr-un aranjament perfect cu minciuna.
Niciodată nu a reţinut numele pacienţilor ei. Că erau ei domni onorabili, baieţi amorezaţi, doamne înfometate sau domnişoare dornice de necunoscut. Nu şi-a bătut niciodată capul să afle identitatea lor. A furat din fiecare cât a putut. Sorbea suferinţele trupului ei ca pe o desfătare.
În nopţile când nu era de gardă, se amuza cu gândul că femeia este cautată pentru mai puţină singuratate. Pentru ea, muzica pe care o asculta când işi împărţea timpul cu aceşti pacienţi, îi adâncea şi mai mult singurătatea.
Adormea de cele mai multe ori cu gândul la deşertăciunea trupului şi a lumii. Adormea dispreţuindu-şi blând gândurile. Vai, de câte ori nu a poftit crunt pulpe sănătoase şi buze lemnoase.
Gândurile ei urcau câteodată până la cele mai înalte culmi ale curajului, imaginându-şi că pacientul perfect este foarte aproape. Acel pacient care îşi va sacrifica viaţa în schimbul antidotului. Ea va fi pentru el salvatoarea vieţii lui, iar el pentru ea acea delicioasă voluptate majoră.
Îşi imagina gurile lor respirând aidoma, trupurile lor transpirând la fel, anatomiile lor contopite într-unul singur. Ei doi să fie un singur animal frenetic, dar dragăstos. El să fie încleştat de arcul coapselor ei, iar ea să bea din stropii plăcerii lui. Să se pătrundă până la o adâncime incredibilă.
De fiecare dată când avea astfel de gânduri se simţea frumoasă şi tânjea după plăcere.
În tot acest timp, a dobândit puterea de a mângâia cu gândul carnea plăcerii celui imaginat.
Dar realitatea însetată de lacrimi o aducea în lumina gălbuie, şi o făcea să işi simtă corpul sterp de inutile efervescente sentimentale. Este conştientă că mai mult decât pacienţii ei fideli, nu va avea pe nimeni altcineva. Ştie ca viaţa e frumoasă, şi ea de asemenea. Aşa că nu îi mai rămâne decât să se bucure cu un oftat în fundal, şi să se pregatească să muşte în continuare buze răsfrânte pervers, să soarbă sângele prelins ca pe o băutură fină şi rară.
