Egoism adânc pătruns

Lavinia Pârvu- Alimentarea sufletului

Mă ating,

Azi mai mult ca niciodată

Şi mai intens chiar şi decât prima dată

Mă observ,

Azi pentru prima oară din afară

Oare ce tremur o să-mi apară?

Mă storc,

Azi mă golesc de ultima putere

Şi trăiesc divina recreere

Mă cert,

Azi aş fi putut zăbovi mai mult asupra mea

Trebuie cumva să îmi îngrop durerea...

Mă iert,

Azi am voie să trec prin stări contradictorii

Şi să-mi permit delicii rozalii

Mă rog,

Ca de ziua de azi să nu-mi mai amintesc

Şi zilele ce vor urma mai mult să mă iubesc

Eroi ai neşansei

Pârvu Lavinia- Sacrificiul suprem

Din schiţele mele şi ideile tale

Vom întemniţa răcirea globală

Şi ne vom pune în spinare

Plictiseala lor banală

Eu martiră, tu abia în devenire

Vom oferi spre supravieţuire

Bilete de tortură

Că poate aşa îi vom scăpa de ură

Eu, fiică a unui concept unicat

Tu, creat într-un mod diversificat

Ne unim să absorbim

Limba lor plină de venin

Şi dacă ne-ntreabă de ce mai zăbovim

O să le spunem că încă îi mai iubim

Şi îi vom iubi în continuare

Până la ultima răsuflare

Deşertăciunea împreunării

Lavinia Pârvu- Nepotrivire 

Au plâns fierbinte când s-au pierdut,
Ea era distrată, el era abătut
Au râs haotic când s-au revăzut,
El vroia s-o ia în braţe, ea de-abia s-a abţinut

El suferea de febra regretelor
Şi de cearta pricinuită din cauza şosetelor
Se biciuia dimineaţa cu o privire
Şi fără ea era doar un schelet în devenire

Ea işi ducea erotismul într-o fază de inhibiţie agresivă
Şi fără el, îşi simţea pielea mult mai abrazivă
Totul era paradoxal şi irezolvabil
De parcă corpul ei era un ieftin consumabil

Ei îşi doreau să topească clipele petrecute împreună 
Să le amestece cu lichide gata să se descompună
Să-şi creeze o doză existenţială
Cu care să se injecteze pentru a-şi aminti de viaţa anormală

În fine, s-au avut, s-au pierdut
Fiecare a luat-o de la început!
Cu o alta, cu un altul
Îngrozind tot epitetul.

Anecdote erotice

Lavinia Pârvu- Și câte cazuri nu or mai fi...  

 Oare să scriu despre ele? Despre toate acele voluptăți îngăduite de tarif?
   Sau să scriu despre cum au reușit să îmi sucească mințile până am decăzut într-o mediocritate abisală?
   Nu... mai bine scriu despre ele. Despre ce au facut din mine din momentul în care le-am descoperit apetisante și voluptoase și până când au îndrăznit să mă abandoneze fără rușine trimițându-mă într-un declin nedefinit- emoțional.
   La început a fost haosul primordial. Acesta s-a instalat în mine, cărând după el un singur bagaj, capabil să înglobeze în el tot misterul eroticului. Nu mai gustasem așa ceva până atunci. Dar cum să și gust oare, că doar uitându-mă în oglindă, mi se înfătișa un măreț cadavru al comunismului!
   Mă abandonasem cu totul dorinței ca să nu îmi pierd mințile. Pe atunci viața mă trăia, mă fuma, mă devora fără ca eu măcar să mă obosesc să o ajut, poate chiar și cu un chibrit.
   Am cunoscut femele niciodată sătule. Am avut parte de pulsiuni abisale și purificări colective. Mi-am negociat până și libertatea sexuală pentru a auzi și a privi corpul tremurând și gemător al divinelor mele nimfe.
   Mi-am cultivat corpul doar cu nămol și mi-am întreținut facultățile mintale cu sunete și apariții demne de sânge regal. Obrazul meu tânăr mi se îmbujora și mă lăsam atras spre haos de către acel etern feminin. Această cale către haos era pentru mine adevarata vocație, scopul meu cel mai ascuțit.
   Timp de 30 de ani am trăit cu acest tratament. Nu am vrut altceva decât să port cu mine mirosul amestecat de trădare, minciună, sexualitate, abandon și zâmbete umplute de trufie.
   Totul s-a oprit în momentul în care acel etern feminin a început să mă înalțe distorsionat, până când dintr-o eroare de montaj, am simțit căderea liberă a ceea ce mai puteam numi "corpul meu" către o altă dimensiune, cea a realității. O realitate în care aveam deja peste 60 de ani, și pe nimeni alături să îmi procure alt tratament.
   Acum, scriu tremurând aceste rânduri, că poate măcar așa pot depăși câmpul de nedreptăți și fărădelegi pe care l-am construit în urma mea. Că poate măcar așa îmi voi putea pune într-o manieră infimă amprenta asupra existenței fie și numai prin această caligrafie plină de regret.
   Ooo ce eroare istorică s-a produs prin nașterea mea!!!
   Nu îmi merit inutilele bravuri ce vor sta să atârne atunci când viața se va sătura de gustul meu...
   O adevărată mascaradă revoluționară se dă acum în mine și tot ceea ce eu mai pot să fac, este să îmi îngădui lacrimilor politice să iasă la iveală.
   Mă uit acum prin lentila amintirilor, și știu că nu am nici o scuză față de cleptomania vitală carnală ce am avut-o....
   Acum caut vreme....nu mai este vreme pentru mine. Obrazul meu de acum este palid. Îmi cobor ochii și lăcrimez pentru câteva clipe pe rămășițele unei inocențe pentru totdeauna pierdute...

Semnat: un amant în declin biologic