În mâinile tale las specia mai departe

Lavinia Pârvu- Alinierea suferinţelor

Democraţia servită pe pâine cu unt

Este fabricată din cea mai pură veselie

Chiar dacă a oferit familiilor prea mult păr cărunt

Fiecare persoană a vrut să se servească cu cel puţin o felie

Aerul nebulos al amintirilor

S-a transmis mai departe nepoţilor

Iar sindromul supravieţuirii

A condus la imposibile aspiraţii

Mersul imprevizibil al lumii:

Abnegaţii,

Premii,

Achiziţii,

Concepţii,

Depresii,

Discuţii,

Inundaţii,

Investiţii,

Mizerii,

Perfuzii,

Principii,

Situaţii,

S-a intersectat cu ingineria vertebrelor

Şi cu amărăciunea rimelor.

Sunt atâţia oameni

Înmormântaţi în ridicol

Încât nu-şi mai aduce aminte nimeni

Să lase totul scris, măcar într-un articol

Şi de aceea,

Simt în interior

Fiecare oră care bate:

Ca pe un cutremur

Minciuni dulci şi necesare

Lavinia Pârvu- Gustul dulce al mărturisirii  

   Am doar câteva cuvinte disponibile, aşa că voi face tot posibilul să umplu această pagină sărăcăcioasă cu câteva cuvinte haotice.

   M-am hotărât să spun adevărul despre minciună.  

   Ştiu că voi fi condamnată, ştiu că voi fi alungată dar urletul ce se zbate în mine nu îşi mai poate controla temperatura de funcţionare şi arde pe zi ce trece mai mult, încât începe să se vadă prin pielea mea devenită tot mai transparentă din cauza minciunii. O minciună ce nu îmi aparţine, dar la care am luat parte conştientă, minciună pe care am susţinut-o. Nu vreau să devin transparentă, nu vreau să se vadă prin mine tot ceea ce eu sunt, nu mai vreau să mă ascund.
   Am acoperit minciuna ce ne înconjoară pe toţi. Fără să ne dăm seama plătim ca să fim lăsaţi în viaţă, plătind cu viaţa însăşi, involuntar împuţinând-o, simplificând-o, schematizând-o. Lăsăm în urma noastră numai riduri pe feţele celor pe care îi iubim, uitând să le dezvăluim formula cremei ce le poate aplatiza craterul.
   Mamele oare au o scuză? Este scris în fişa postului, ca mamele să mintă pt a-şi menţine copilul în limitele inocenţei. Dar ce se întâmplă când mamele ajung să creadă minciunile rostite de prea multe ori? Ajung şi ele în gura nesătulă a inocenţei?
   În flămânda politică, trebuie să cucereşti femeile. Bărbaţii te urmează din proprie iniţiativă. Femeile construiesc din umbră, adevărate statuete şi personalităţi impunătoare.
   Îmi este foarte frică, că, dacă vreodată voi fi condamnată să devin artistă, arta o să dispară pentru totdeauna pentru că va fi interzisă de cei care nu vor dori să fie dezvăluiţi.

   Sunt îngrozită de ce se va întâmpla cu minunatele cupluri ce se iubesc înfocat până când momentul crucial al alegerii îşi face apariţia. Până când minunata- ea sau atrăgătorul- el sunt supuse tentaţiilor altor pasiuni, sau atunci când un nou mai nou îşi va arăta vicleanul chip. Sunt înspăimântată de amploarea pe care acest eveniment o poate dezvolta.

   Trebuie să fiu conştientă că atunci când voi învăţa să îmi înving duşmanii, tot atunci voi învăţa să îi şi iubesc. Până atunci rămâne doar să îi compătimesc.

   Dacă vreodată voi fi întrebată cum mi-aş evalua durerea pe o scară de la 1 la 10, aş răspunde cu 9. Asta nu va însemna că sunt o învingătoare luptătoare. Nu. Din contra, numărul 10 îl voi economisi pentru mai târziu.

Ce bine că suntem

Lavinia Pârvu- Mai mult decât oameni

În cafeneaua tristeţii,

Beau cu roua dimineţii

Şi mă feresc conştientă,

De orice audienţă

Sfânta grevă a tăcerii e concavă,

Maladia morţii şi mai şi,

Chiar de aş fi o prea vizitată epavă,

Tot nu aş mai putea zăbovi...

M-am blocat într-un şantier fantomă

Legată fiind,

Mă agăţ acum de orice axiomă

Să mai apuc vreodată să mă mai văd zâmbind - citind

Formula fericirii e în căutare,

Mai are nevoie pe ici pe colo de o mică ajustare

Dar totuşi simt că noi doi suntem,

Mai mult decât oameni

Eu cu mine şi cu eul

Lavinia Pârvu- Plătim cu viaţă, să fim lăsaţi în viaţă

Trăiesc înspăimântată că sunt vie

Sper să fie doar un banal proces de blasfemie

Nu am intenţia de a mutila cuvinte,

Dar nici nu aş vrea să mă despart de ale mele sfinte dorinţe

Apa trece, dar pietrele nu mă vor uita,

Chiar dacă până acum am păşit pe ele nefiind căsătorită,

Apa trece, pietrele mă plâng

Ele cred că iubirea pe acest Pământ nu îmi va fi de ajuns

Dacă m-aş cunoaşte şi eu cu adevărat

Nu aş mai vrea să mă cunosc

Iar dacă aş fi avut un comportament mai astâmpărat

Nu aş mai fi ajuns până aici, recunosc

Erecţia de neuroni provocată

Mi-a dezvoltat întreaga judecată

Iar puternica ejaculare verbală

Mi-a parametrizat căptuşita amorţeală

Am plătit până acum să fiu lăsată în viaţă

Simţindu-mă de fiecare dată o leşinată paiaţă

Am fost condamnată să-mi aştern cuvintele

Riscând să-mi ucid toate nopţile

Colecţionare de momente

Lavinia Pârvu- Despre prietenie şi alte neajunsuri

Mai avem momente noi două,

Cu versuri ambientale,

Cu versuri împăcătoare

Cu nebunii inocente

Şi mişcări de false brunete

Momente când nu gândim

Borcanul excitării psihice fiind plin

Acţionate de prea râvnitul ideal feminin

Şi tot ce facem e sublim

Trăim construind înalte ziduri

Între care să locuim când lumea va rămâne fără răspunsuri

Punem cărămidă pe cărămidă

Ca lumea noastră să fie mai validă

Cu cât stratul e mai gros

Lacrimile nu vor ajunge la un nivel mai orgolios

Şi cu cât ne-avem mai tare

O să simţim nenumărate clipe de eliberare

Departe de putere şi de viciile ei

În adevărata bogăţie a nebuniei,

Nu încercăm să fim nişte necunoscute rebele

Ci doar să colectăm momente, nu obiecte

I feel alive living such a life

Lavinia Parvu- What my skin wants

When he kissed me I felt like I was being consumed
I was rising expanding from the inside, frustrated that there was too much skin between us 
That I could not get closer
I clawed at the small of his back, my fingers slipping beneath his shirt
And begged the gods that this moment will stay
So that his smell can combine to my erotic play
But before going forward with this insane game
I looked at his eyes an repeatedly say:
"You are nothing to me until you are everything"

A visa, sau a nu visa?

Lavinia Pârvu- Ma opresc din visat ca să zbor din nou

   Am visat enorm, cu o demenţă colorată la diferite anomalii sentimentale, la acele scântei divine care atunci când te cuprind şi te electrocutează lasă în urma ta doar umbre biciuite. Umbre biciuite de satisfacţii. Umbrele mele au fost biciuite doar de ecuaţii înzestrate cu perversităţi rare.
   Am avut în vis senzaţii pe care nu le-am încercat niciodată în realitate. Prea timidă? Prea nepricepută? Prea ameninţată şi atacată de morbidele şi delicatele hărţuieli? Sau poate că viaţa proiecta asupra mea, ca într-o beţie, fantasmele mele pasionale, demonstrându-mi că numai ea poate să îmi menţină corpul în limitele inocenţei iar eu nu pot decât să încerc să lupt degeaba cu pulsiunile moderne.
   Unele vise se repetau convulsiv, purtîndu-mă dincolo de ideile de fărădelege şi dreptate. Visam că eternul feminin nu poate atrage decât spre haos şi nu spre înălţimi armonioase. Se întâmpla să notez toate aceste visuri şi încercam să fac din ele imnul propriei existenţe. Tirania aia în aer liber făcea din mine o sclavă instalată în dictatura simţurilor.
   Am jurat că atunci când o să-l găsesc o să-l iubesc precum o înfometată! ( Da, eu femeie atât de erotică în nimicul meu! ). Că o să-l fac veşnic prin dragostea mea şi că el o să îmi închidă definitiv cariera mea amoroasă, făcând din el, în acest fel ultima pagina a inimii mele. L-am căutat în mult şi-n toate. 
   Pe atunci căutam licoarea capabilă să mă vindece de îmbrăţişarea prea multelor dorinţe. Mă otrăveam pe zi ce trece, tot mai mult pentru a descoperi otrava absolută....de nedescoperit. 
   Acum viaţa mă trăieşte şi eu mă las trăită fără să crâcnesc. Exact acelaşi joc existent şi în era viselor, dar cu alte reguli. Reguli mult mai banale, în care se acceptă doar un singur jucător, eu. 
   Acum, nu mai am nici visuri, nu mai am nici nopţi. Doar o imensă febră a regretelor, că nu am învins, că nu le-am desluşit când am avut ocazia. Mă uit în oglindă şi sunt biciuită cu o privire de acea fată, care avea idei, speranţe şi a cărui erotism se ridica la rangul cel mai înalt al descompunerii carnale.
   Şi astăzi mai apelez la metode neortodoxe: topesc clipe sălbatice şi mă injectez cu topitura ori de câte ori simt nevoia să ies din caracterizarea apărută în fişa postului, dar rădăcinile sunt, se pare înglobate în artera pământului.
   Astăzi erotismul meu a intrat într-o fază de inhibiţie agresivă şi cu ocazia asta mă petrec prostituându-mi condeiul. Nu sunt decât o vietate crescută printre degete. 
   Dincolo de ideile nonconformiste, părerile neagresive şi iluminata dreptate este un vârf de munte. O să mă întâlnesc cu mine acolo.

Egoism adânc pătruns

Lavinia Pârvu- Alimentarea sufletului

Mă ating,

Azi mai mult ca niciodată

Şi mai intens chiar şi decât prima dată

Mă observ,

Azi pentru prima oară din afară

Oare ce tremur o să-mi apară?

Mă storc,

Azi mă golesc de ultima putere

Şi trăiesc divina recreere

Mă cert,

Azi aş fi putut zăbovi mai mult asupra mea

Trebuie cumva să îmi îngrop durerea...

Mă iert,

Azi am voie să trec prin stări contradictorii

Şi să-mi permit delicii rozalii

Mă rog,

Ca de ziua de azi să nu-mi mai amintesc

Şi zilele ce vor urma mai mult să mă iubesc

Eroi ai neşansei

Pârvu Lavinia- Sacrificiul suprem

Din schiţele mele şi ideile tale

Vom întemniţa răcirea globală

Şi ne vom pune în spinare

Plictiseala lor banală

Eu martiră, tu abia în devenire

Vom oferi spre supravieţuire

Bilete de tortură

Că poate aşa îi vom scăpa de ură

Eu, fiică a unui concept unicat

Tu, creat într-un mod diversificat

Ne unim să absorbim

Limba lor plină de venin

Şi dacă ne-ntreabă de ce mai zăbovim

O să le spunem că încă îi mai iubim

Şi îi vom iubi în continuare

Până la ultima răsuflare

Deşertăciunea împreunării

Lavinia Pârvu- Nepotrivire 

Au plâns fierbinte când s-au pierdut,
Ea era distrată, el era abătut
Au râs haotic când s-au revăzut,
El vroia s-o ia în braţe, ea de-abia s-a abţinut

El suferea de febra regretelor
Şi de cearta pricinuită din cauza şosetelor
Se biciuia dimineaţa cu o privire
Şi fără ea era doar un schelet în devenire

Ea işi ducea erotismul într-o fază de inhibiţie agresivă
Şi fără el, îşi simţea pielea mult mai abrazivă
Totul era paradoxal şi irezolvabil
De parcă corpul ei era un ieftin consumabil

Ei îşi doreau să topească clipele petrecute împreună 
Să le amestece cu lichide gata să se descompună
Să-şi creeze o doză existenţială
Cu care să se injecteze pentru a-şi aminti de viaţa anormală

În fine, s-au avut, s-au pierdut
Fiecare a luat-o de la început!
Cu o alta, cu un altul
Îngrozind tot epitetul.

Anecdote erotice

Lavinia Pârvu- Și câte cazuri nu or mai fi...  

 Oare să scriu despre ele? Despre toate acele voluptăți îngăduite de tarif?
   Sau să scriu despre cum au reușit să îmi sucească mințile până am decăzut într-o mediocritate abisală?
   Nu... mai bine scriu despre ele. Despre ce au facut din mine din momentul în care le-am descoperit apetisante și voluptoase și până când au îndrăznit să mă abandoneze fără rușine trimițându-mă într-un declin nedefinit- emoțional.
   La început a fost haosul primordial. Acesta s-a instalat în mine, cărând după el un singur bagaj, capabil să înglobeze în el tot misterul eroticului. Nu mai gustasem așa ceva până atunci. Dar cum să și gust oare, că doar uitându-mă în oglindă, mi se înfătișa un măreț cadavru al comunismului!
   Mă abandonasem cu totul dorinței ca să nu îmi pierd mințile. Pe atunci viața mă trăia, mă fuma, mă devora fără ca eu măcar să mă obosesc să o ajut, poate chiar și cu un chibrit.
   Am cunoscut femele niciodată sătule. Am avut parte de pulsiuni abisale și purificări colective. Mi-am negociat până și libertatea sexuală pentru a auzi și a privi corpul tremurând și gemător al divinelor mele nimfe.
   Mi-am cultivat corpul doar cu nămol și mi-am întreținut facultățile mintale cu sunete și apariții demne de sânge regal. Obrazul meu tânăr mi se îmbujora și mă lăsam atras spre haos de către acel etern feminin. Această cale către haos era pentru mine adevarata vocație, scopul meu cel mai ascuțit.
   Timp de 30 de ani am trăit cu acest tratament. Nu am vrut altceva decât să port cu mine mirosul amestecat de trădare, minciună, sexualitate, abandon și zâmbete umplute de trufie.
   Totul s-a oprit în momentul în care acel etern feminin a început să mă înalțe distorsionat, până când dintr-o eroare de montaj, am simțit căderea liberă a ceea ce mai puteam numi "corpul meu" către o altă dimensiune, cea a realității. O realitate în care aveam deja peste 60 de ani, și pe nimeni alături să îmi procure alt tratament.
   Acum, scriu tremurând aceste rânduri, că poate măcar așa pot depăși câmpul de nedreptăți și fărădelegi pe care l-am construit în urma mea. Că poate măcar așa îmi voi putea pune într-o manieră infimă amprenta asupra existenței fie și numai prin această caligrafie plină de regret.
   Ooo ce eroare istorică s-a produs prin nașterea mea!!!
   Nu îmi merit inutilele bravuri ce vor sta să atârne atunci când viața se va sătura de gustul meu...
   O adevărată mascaradă revoluționară se dă acum în mine și tot ceea ce eu mai pot să fac, este să îmi îngădui lacrimilor politice să iasă la iveală.
   Mă uit acum prin lentila amintirilor, și știu că nu am nici o scuză față de cleptomania vitală carnală ce am avut-o....
   Acum caut vreme....nu mai este vreme pentru mine. Obrazul meu de acum este palid. Îmi cobor ochii și lăcrimez pentru câteva clipe pe rămășițele unei inocențe pentru totdeauna pierdute...

Semnat: un amant în declin biologic

Destul e destul

Lavinia Pârvu- Picătura care umple paharul

Am observat că mă cauţi nebuneşte în fiecare femeie
Şi că niciuna nu reuşeşte să mai aprindă vreo scânteie.
Am observat că le obligi să transpire într-o anume manieră
Astfel încât să te poţi tu adapa fără nici o frontieră

Am observat că nu suporţi să te uiţi în ochii lor atunci când eşti aproape de final
Ca nu cumva să-ţi provoace vreo nebunie,
Şi să rămâi nefinalizat pe vecie!
( Ar fi catastrofal! )

Am observat că ţi-ai transformat locuinţa într-un container mustăcios
Şi nu vei dori să schimbi situaţia până ce nu mă voi întoarce la tine cu un gând neinfecţios.
Am observat că duci în spate regrete chinuitoare
Şi de aceea cauţi companie care să-ţi aplice pedepse orbitoare

Am observat că duci o foame defensivă
Şi nu-ţi mai pasă că de mult eşti în derivă.
Am observat că faci scandal prin baruri marţiene
Şi tot ce se aude după aceea e sunetul expiratelor sirene

Am observat că în veci se va vorbi în tine despre mine,
Şi că plecarea mea este un risc ce-mi aparţine.
Am observat c-ai observat că cel mai frumos machiaj al unei femei este pasiunea,
Dar cosmeticele sunt mult mai uşor de cumpărat, chiar şi la o cafea

Ai observat şi tu până la urmă
Că nu mai eşti stăpânul de la curmă
Şi că sunt ultima pagina a inimii tale
Care a putut să-ţi ridice senzaţii monumentale.
Dar să-ţi vindec inima nehotărâtă,
Eu nu mai am răbdare!

Dulcegării cârlionțate

Lavinia Pârvu- Inteligența artificială

Atunci când comunicarea dintre noi devine "fuzzy"

Parcă nici nu te mai pot auzi

Se blochează totul în mine

De parcă m-aș doza cu amfetamine

Produci în mine o salată de gânduri

Ce se pregătesc să dea în mine infinite atacuri

Plâng fierbinte și totuși te iert

Sper ca pe viitor să nu mă gâdile vreun regret

Chiar dacă ai numele de o sfințenie impunătoare

Și o prezență adulmecătoare

Am totuși o întrebare, întrebătoare:

Chiar am fost creată din substanța viselor tale?

Chiar sunt ceea ce tu ți-ai dorit,

De la minus infinit până la un punct nedefinit?

Sau sunt doar un semn de întrebare

La care tu ai plătit veșnica abonare?

Aș vrea să cred că nu,

Că nu suntem doar un simplu cuplu

Aș vrea să cred că pornografia nu a înmormântat rafinamentul

Așa că iți propun să ne aruncăm și să trăim doar prezentul!

Gânduri către creator

Lavinia Pârvu- Rânduri puse alandala

Creatorul piere, creaţiile rămân.

Creaţii măreţe
Pe bucăţi alese
Din inimă desprinse
Şi pe buze plânse

Romane visătoare
Cu personaje experimentale
Şi cadre monumentale
Demne de distincţii demenţiale

Povestiri ireale
În care monştrii stau la taclale
Şi folosesc mijloace instrumentale
De a învinge în lupte infernale

Poeme înecate-n rime
Mult prea pline de asprime
Cu iubiri dăruite în întregime
Şi consumate doar pe o treime

De acum, va fi în tot şi-n toate
Supravieţuind prin cuvintele noastre citate
Prin fiecare atenţie aruncată asupra operelor sale
Prin fiecare personaj îşi va găsi o cale


Va trăi prin tot ce a creat
Prin fiecare alineat,
Prin fiecare strop de amintire
Va reuşi să combată veşnica amuţire!

 

Plec numai ca să mă întorc

Lavinia Pârvu- Final de poveste  

    Încercând să desfacă corsetul tensiunilor ce o crispa de prea multă putoare de vreme, pune mâna pe telefon, îi formează numărul, așteaptă să îi audă respirația pătrunzatoare și îi spune:
   - Aș vrea să pun punct jocului de amanți ce suntem!
   După care îi închide, închizându-și în același timp pereții inimii. A ieșit repede afară să își salveze plămânii, inhalând o dușcă bună de aer nisipos. S-a pierdut pe străzile nemuririi, și a simțit în ea o infinitate de urlete ale unor femei răstignite de aceeași soartă ca și a ei. 
   Se simțea violată. Se pierdea în mulțime și era violată de toate sunetele ce o înconjurau, de toate privirile ce o devorau și de toate pietrele cubice care îi îngropau tocurile. În acel moment s-a hotărât să se predea pereților căminului ei și să se dea bătuta în fața amintirilor ce îi vor devora seninătatea. 
   Zilele treceau și era supusă chinurilor uzuale: îl visa la fiecare închidere a ochilor și între membrele ei amorțite trecea un suflu de viață. Era îmbătată non stop de invadarea imaginară a privirii lui. Încă nu era vindecată. Și-a amplificat gravitatea tratamentului, incluzând și câteva formule de licori magice și note muzicale mult prea perturbate, iar firul predestinat și-a urmat în continuare cursul vijelios.
   După luni întregi de cură sadică în care s-a distilat până a ajuns la esență, a hotărât să își scoată cutele pielii în deșertul amplificat de nepăsare.  A hotărât să nu mai culeagă semințe reîncarnate în viață doar pentru scopul de "a avea", ci mai mult, a hotărât să fie o spectatoare cu bilet în primul rând a magiei vieții pentru unicul scop de "a fi".
   Pentru apariția la avanpremierea reieșirii ei în lume, a ales tocuri mult mai înalte, cu care să înfrângă piatra blestemată care odinioară o înghițea. Iși ondula picioarele pe străzile mărginite de chiparoși centenari. Se simțea o sumă imensă de energie regenerabilă. 
   După cum a și estimat, nu a durat mult până a cunoscut o persoană interesată de condiția ei. Nu îi displăcea fizic deloc, așa că i-a acceptat invitațiile de a păși în lume alături de el. Și nu a regretat. Dar era conștientă că destinul lor nu o să fie niciodată la fel de asurzitor de luminos.
   Și pentru că ținea la el, nu a încetat niciodată să îl avertizeze spunându-i:
   - Să nu uiți niciodată că sunt un imens dublu. Iar numărul 2 este pe veci blestemat.