Nu ți-ai dat seama că eu sunt cea pe care nu o cauți?
Nu sunt cea care îți apare în vise spunându-ți: "hai să fim pe veci amanți!" Nu, și nu, și nu îți spun Până când voi reuși să te scot cu forța din cap, presupun
După toate peomele scrise de tine pe corpul meu
Și după ce am ajuns amândoi la vârsta neputinței
Te-am transformat într-o dorință la care trebuie să renunț
Și am strivit sub coapsa stânga toate visele plănuite în amănunt Am venit în patul tău pentru a-ți putea vorbi Tu mi-ai vorbit pentru a mă aduce în patul tău Și uite așa ne-am înrolat Într-o situație de necontrolat
Există iubiri care mor din cauza îndoielii A mea a murit din cauza nemiloasei certitudini Că mai mult de o noapte cu mine nu poți sta În felul acesta inima devenindu-mi o activistă Îmi propui să rămânem măcar prieteni Dar între prietenie și iubire Există doar piele Și e așa de subțire...
Scriu acum pipăind tăcerea și gustând din lumea flămândă. O lume care se gândește numai la cum să sacrifice niște carne pentru amorul propriu. Am obosit gândindu-mă după-amiezi, seri întregi la tot ceea ce înseamnă sacrificiu. Sacrificiu uman în schimbul unui spațiu gol. Prea mult spațiu gol și prea puține orgii de culori tomnatice.
Parcă îmi petrec timpul într-un soi de insatisfacție cerebrală. Ies zdrobită de profunditatea gândurilor mele, frământată de nevoia nedeslușită a unei fericiri și continuități ce unora nu le-a mai fost dată.
În viață (cel puțin în cea pe care o trăim acum), depindem de capriciile inimii noastre. Câteodată mergem înainte fără nici măcar să ne gândim la consecințe. Câteodată stăm și rumegăm exagerat de mult înainte de a lua o decizie. Diferența dintre cele două situații este vârsta. De câte ori, tineri fiind, nu ne-am aruncat în decizii total greșite care ne-au dus pe niște căi din care abia am mai ieșit la lumină? De câte ori nu am fost intoxicați de acel râvnit vagabondaj nocturn? Dacă stau să mă gândesc, a fost chiar plăcut.
Acum? Poate și acum ajungem în același punct prost ales, doar că (din păcate poate) gândim prea mult. Avem mai multe variabile. Și poate toate proaste.
Fiecare ar trebui să-și urmeze panta lui, cu condiția s-o facă urcând. Altfel nu se pune. Vei fi dat ca și exemplu negativ tot restul existenței tale. Am fost judecată aspru (culmea de către prieteni foarte apropiați) că m-am schimbat. Nu am crezut atunci și nu cred nici acum. Nu m-am schimbat deloc ci doar am devenit mai profundă. Toate astea întâmplându-se treptat atunci când am avut un comportament nedumeritor față de aer, deoarece am simțit că fiecare clipă de viață are gust de cer. Și în acele momente de naivitate am îndrăznit să mușc din cer, cu greșita iluzie că din cer poți să muști cât vrei, deoarece va crește la loc. O idee nu prea măreață, pentru că nemărginitul cer se răzbună, iar factura pentru "bucatele" la discreție savurate, este imposibil de achitat.
În viață mai depindem și de capriciile corpului nostru. Dintre toate suferințele, cele mai dureroase au fost cele pe care mi le-am provocat singură. Acelea au lăsat urme adânci în eternitatea în care voi trăi. Pentru că e simplu: existăm atâta timp cât cineva se gândește la noi.
Iar acum că am atins liniștea și am gustat lumea nesărată am o singura teorie: cei mai frumoși ani din viață sunt cei pe care nu i-am trăit încă.
Vreau să te cunosc total Ca pe viitor, nimic din ceea ce ni se va întâmpla Să nu mi se pară accidental Ci doar așa, ceva cu care pot jongla Vreau să te explorez mental Ca atunci când vei veni cu un pretext
Mie să mi se pară banal, Deloc ieșit din vreun context Vreau să mi te afișezi întru totul Da știu, e o dorință la care trebuie să renunț Dar eu nu îl vreau pe altul Te vreau pe tine în amănunt
Mai ții tu minte, Când eram ronțăiala ta preferată de dimineață Fără prejudecăți, fără îmbrăcăminte Lăsând trecutul tumultuos într-o nemăsurată ceață Mai ții tu minte, Când ne prindea noaptea de pleoape Și-o alungam cu ale iubirii cuvinte Și atunci mă trăgeai și mai aproape Mai ții tu minte, Când adormeam îmbrățișați, dar incomod Contând doar ale noastre fierbinți dorințe Și ne pierdeam în lumea somnului nerod Și acum te întreb, mai ții tu minte Poemul pe care mi l-ai scris pe piept În urma căruia, înlăcrimată, Ți-am zis: "Accept".
Every eaten drug It's an empty thought And every moment spent alone It's like a crime to what means home Every empty bottle which stainds in front of my face Is filled with true stories For every new beginning it's strong base In this way I am always prepared for the most simple complex I can say without no doubts That you were built exactly on my size Normally, I am easily satisfied I like the best!
Astăziam fost întoarsă pe dos După ce am terminat de parcurs drumul spre inima ta pe jos Nu mai aveam putere nici măcar să rostesc un cuvânt Iar respirația mea avea un ritm enervant Încă mă simt timidă Dintr-un exces exagerat de gândire Că dacă, prin ceea ce am făcut Din partea ta voi obține o adăpostire
Efortul depus îmi este unul străin Niciodată nu am mai luptat pentru cineva sau ceva așa de aprig Mă simt zdrobită, frământată, irosită Cu o nevoie nedeslușită a unei fericiri promise Am vrut să am totul din tine Și să mă hrănesc zilnic cu ale tale vitamine Să petrec după-amiezi întregi într-un soi de satisfacție Față de problemele lumii să nu am nici o reacție
Dar acum o întrebare mă supune Mi te vei dărui tu mie în întregime? Iar dacă aș avea acel TOT dorit din tine, Unde l-aș pune?
O lumânare se consuma între ei, măsurându-le incapacitatea de a comunica. Ea suferea de o necinste incurabilă. El se afla cu mintea într-un loc în care pasul muritorului nu va putea ajunge niciodată.
- Mă simt singur, pustiit, îndrăzni să rupă el tăcerea. Și numai tu îmi poți oferi culoare.
- Dragul meu, după copilăria ființei, vine copilăria inimii. Dar această a doua copilărie nu o vom putea petrece împreună. Știi că eu voi pleca constant, iar tu vei rămâne întotdeauna.
Simțea cum viața îi pulsează în mâini și-n picioare. Vedea că înflorește la încheieturile tainice ale cărnii. Nu vroia să o piardă. Dar nici nu vroia să o împartă cu nimeni.
- Ce fel de sentimente ai avut tu pentru mine, dacă în odaia ascunsă a excitației tale s-au odihnit mereu alte și alte mângâieri?
- Ai prefera să-mi tai pieptul, să-mi frâng coapsele, să-mi distrug cu o flacără toate dorințele? Aș face-o dacă aș știi că așa voi putea să îmi țin ascunse deliciile. De nu știu câte ori m-a ispitit gândul să-mi mutilez nuditatea în speranța că așa poate voi reuși să pun punct. Dar numai ideea că nu voi mai gusta din seva vieții mă înspăimânta.
- Nu aș vrea sa îți faci nimic rău. Aș fi preferat doar să nu fi defectă. Sau cel puțin, să dețin uneltele necesare pentru a te repara. Dar se pare că acum nu mai contează. Ești hotărâtă să nu fi doar a mea, ci a tuturor. Rămâne acum să mă repar doar pe mine însumi.
Se ridică și porni mai departe către o lume în care intimitatea dintre îndrăgostiți nu este periculoasă, și în care amorul este plin de vitamine, nu de amărăciune. Dar tot cu gândul la ea. La femeia a cărei plăcere sexuala i-a dezvoltat toate aspectele hegemoniei sale incipiente.
O va purta în gând mult timp de acum înainte. Chiar și după ce jurămintele de iubire au fost de mult rostite. Chiar și după ce voci blânde îl vor striga noaptea să alunge monștrii din camera lor.
Ea își urma binecunoscuta cale. Privi puțin înapoi după el, conștientă fiind la ceea ce renunța în schimbul a nimic.
Nu dură mult această reflectare. În secunda următoare privirea i-a fost schimbată deoarece pofta pasională a străzii o striga. Era timpul să se arunce în abisurile ei.
Nu știm locul. Nu știm nici trecutul lor, împreună sau separat.
Știm că în momentul de față își vorbesc. Știm că după acest moment nu își vor mai vorbi vreodată.
- Nu m-am schimbat, doar m-am găsit pe mine, spune un el mult prea nerăbdător să scape de o discuție al cărei rezultat nu îl mai interesa.
- Ai mințit atât de mult, încât greutatea minciunii tale cântărește enorm și nu o mai poți ridica. Ai ajuns la capătul puterii de a mai minți, spune o ea încercând să îi introducă cât mai multe acuze și să primească în același timp scuze pentru ele.
- Draga mea, simt că între noi doi se odihnește o energie străină. Nu o pot nicicum anima.
- Știi bine că întotdeauna iubirea lipește bine bucătile sparte.
- De ce îți place să dansezi tango cu eșecul? De ce nu vrei să îmbrățișezi acceptarea? Și să pornim amândoi mai departe cu entuziasm?
- Pentru că sunt instabilă, naivă, emotivă, haotică, realistă și nu tind să deformez adevărul. De aceea ți-am plăcut atât de mult. Găseai în mine ce căutai în toate încercările tale ratate de până atunci. Cel puțin așa îmi spuneai.
- Da, într-adevăr suferi de o ambiție incurabilă. Și știu sigur că voi fi vânat mult timp de acum încolo pentru greșelile comise intenționat.
- Ideea nu e să știi. Orice prost poate știi. Ideea e să înțelegi.
- Voi învăța să înțeleg. Să mă înțeleg. Să te înțeleg pe tine femeie, o ființă a mătăsii și a suferinței. În momentul de față nu pot spune decât că antipatia mea față de această legătură este un sentiment pe care nu îl pot motiva nicidecum.
- Dar de ce ai nevoie să fii bărbat? De ce ai nevoie să fii bărbatul meu? De ce ai nevoie să fii prieten cu inima mea?
- Chiar ești o femeie a cărei încăpățânare nu mai încape în structura ei de bază.
- Ce înseamnă pentru tine atunci "a trăi"? Ce reprezintă viața pentru tine? Unde sunt idealurile noastre sudate în acea lună de mai?
- "A trăi" reprezintă pentru mine a te specializa în greșeli. Și în a încerca a nu le mai repeta, făcând loc, în acest fel, altora proaspete, și tot așa închis în cercul acesta vicios de erate. Așa voi ajunge la capătul vieții cu o mare experiență de a nu mă fi repetat. Viața nu mai reprezintă nimic pentru mine. De aceea noi trebuie să urmăm căi diferite. Nu vreau să te atrag în abisul meu. Iar idealurile noastre....eram prea tânăr, prea plin de acea viață care acum îmi lipsește cu desăvârșire.
- Eu am impresia că tu ești cel care dansează tango. Tango cu moartea.
- Nu știu ce vrei de la mine! Mă chinui mult prea tare văzând cum te agăți disperată de orice cuvânt, de orice bucată de respirație de-a mea.
- Am nevoie să îmi faci o ultimă promisiune. Și mai ales am nevoie să îmi spui o ultimă minciună. Care să cântărească cel mai mult.
- Ce ai nevoie să auzi?
- Promite-mi că nu mă vei mai căuta niciodată.
- Îți promit.
- Și minte-mă că ți-am fost noaptea preferată.
Și în acest moment se despart. Nu știm dacă au pornit în direcții diferite. Sau dacă și-au mai spus clasicul "adio".
Ceea ce știm însă e, că ea a plecat undeva nu departe de el, ci undeva de unde putea să îl urmărească pentru tot restul vieții lui, analizând-ui metodele de specializare în rezolvarea greșelilor. Iar el a plecat cu ușurătatea de a nu mai fi adăugat o minciună în plus colecției lui de nimicuri.
