Astăziam fost întoarsă pe dos După ce am terminat de parcurs drumul spre inima ta pe jos Nu mai aveam putere nici măcar să rostesc un cuvânt Iar respirația mea avea un ritm enervant Încă mă simt timidă Dintr-un exces exagerat de gândire Că dacă, prin ceea ce am făcut Din partea ta voi obține o adăpostire
Efortul depus îmi este unul străin Niciodată nu am mai luptat pentru cineva sau ceva așa de aprig Mă simt zdrobită, frământată, irosită Cu o nevoie nedeslușită a unei fericiri promise Am vrut să am totul din tine Și să mă hrănesc zilnic cu ale tale vitamine Să petrec după-amiezi întregi într-un soi de satisfacție Față de problemele lumii să nu am nici o reacție
Dar acum o întrebare mă supune Mi te vei dărui tu mie în întregime? Iar dacă aș avea acel TOT dorit din tine, Unde l-aș pune?
O lumânare se consuma între ei, măsurându-le incapacitatea de a comunica. Ea suferea de o necinste incurabilă. El se afla cu mintea într-un loc în care pasul muritorului nu va putea ajunge niciodată.
- Mă simt singur, pustiit, îndrăzni să rupă el tăcerea. Și numai tu îmi poți oferi culoare.
- Dragul meu, după copilăria ființei, vine copilăria inimii. Dar această a doua copilărie nu o vom putea petrece împreună. Știi că eu voi pleca constant, iar tu vei rămâne întotdeauna.
Simțea cum viața îi pulsează în mâini și-n picioare. Vedea că înflorește la încheieturile tainice ale cărnii. Nu vroia să o piardă. Dar nici nu vroia să o împartă cu nimeni.
- Ce fel de sentimente ai avut tu pentru mine, dacă în odaia ascunsă a excitației tale s-au odihnit mereu alte și alte mângâieri?
- Ai prefera să-mi tai pieptul, să-mi frâng coapsele, să-mi distrug cu o flacără toate dorințele? Aș face-o dacă aș știi că așa voi putea să îmi țin ascunse deliciile. De nu știu câte ori m-a ispitit gândul să-mi mutilez nuditatea în speranța că așa poate voi reuși să pun punct. Dar numai ideea că nu voi mai gusta din seva vieții mă înspăimânta.
- Nu aș vrea sa îți faci nimic rău. Aș fi preferat doar să nu fi defectă. Sau cel puțin, să dețin uneltele necesare pentru a te repara. Dar se pare că acum nu mai contează. Ești hotărâtă să nu fi doar a mea, ci a tuturor. Rămâne acum să mă repar doar pe mine însumi.
Se ridică și porni mai departe către o lume în care intimitatea dintre îndrăgostiți nu este periculoasă, și în care amorul este plin de vitamine, nu de amărăciune. Dar tot cu gândul la ea. La femeia a cărei plăcere sexuala i-a dezvoltat toate aspectele hegemoniei sale incipiente.
O va purta în gând mult timp de acum înainte. Chiar și după ce jurămintele de iubire au fost de mult rostite. Chiar și după ce voci blânde îl vor striga noaptea să alunge monștrii din camera lor.
Ea își urma binecunoscuta cale. Privi puțin înapoi după el, conștientă fiind la ceea ce renunța în schimbul a nimic.
Nu dură mult această reflectare. În secunda următoare privirea i-a fost schimbată deoarece pofta pasională a străzii o striga. Era timpul să se arunce în abisurile ei.
Nu știm locul. Nu știm nici trecutul lor, împreună sau separat.
Știm că în momentul de față își vorbesc. Știm că după acest moment nu își vor mai vorbi vreodată.
- Nu m-am schimbat, doar m-am găsit pe mine, spune un el mult prea nerăbdător să scape de o discuție al cărei rezultat nu îl mai interesa.
- Ai mințit atât de mult, încât greutatea minciunii tale cântărește enorm și nu o mai poți ridica. Ai ajuns la capătul puterii de a mai minți, spune o ea încercând să îi introducă cât mai multe acuze și să primească în același timp scuze pentru ele.
- Draga mea, simt că între noi doi se odihnește o energie străină. Nu o pot nicicum anima.
- Știi bine că întotdeauna iubirea lipește bine bucătile sparte.
- De ce îți place să dansezi tango cu eșecul? De ce nu vrei să îmbrățișezi acceptarea? Și să pornim amândoi mai departe cu entuziasm?
- Pentru că sunt instabilă, naivă, emotivă, haotică, realistă și nu tind să deformez adevărul. De aceea ți-am plăcut atât de mult. Găseai în mine ce căutai în toate încercările tale ratate de până atunci. Cel puțin așa îmi spuneai.
- Da, într-adevăr suferi de o ambiție incurabilă. Și știu sigur că voi fi vânat mult timp de acum încolo pentru greșelile comise intenționat.
- Ideea nu e să știi. Orice prost poate știi. Ideea e să înțelegi.
- Voi învăța să înțeleg. Să mă înțeleg. Să te înțeleg pe tine femeie, o ființă a mătăsii și a suferinței. În momentul de față nu pot spune decât că antipatia mea față de această legătură este un sentiment pe care nu îl pot motiva nicidecum.
- Dar de ce ai nevoie să fii bărbat? De ce ai nevoie să fii bărbatul meu? De ce ai nevoie să fii prieten cu inima mea?
- Chiar ești o femeie a cărei încăpățânare nu mai încape în structura ei de bază.
- Ce înseamnă pentru tine atunci "a trăi"? Ce reprezintă viața pentru tine? Unde sunt idealurile noastre sudate în acea lună de mai?
- "A trăi" reprezintă pentru mine a te specializa în greșeli. Și în a încerca a nu le mai repeta, făcând loc, în acest fel, altora proaspete, și tot așa închis în cercul acesta vicios de erate. Așa voi ajunge la capătul vieții cu o mare experiență de a nu mă fi repetat. Viața nu mai reprezintă nimic pentru mine. De aceea noi trebuie să urmăm căi diferite. Nu vreau să te atrag în abisul meu. Iar idealurile noastre....eram prea tânăr, prea plin de acea viață care acum îmi lipsește cu desăvârșire.
- Eu am impresia că tu ești cel care dansează tango. Tango cu moartea.
- Nu știu ce vrei de la mine! Mă chinui mult prea tare văzând cum te agăți disperată de orice cuvânt, de orice bucată de respirație de-a mea.
- Am nevoie să îmi faci o ultimă promisiune. Și mai ales am nevoie să îmi spui o ultimă minciună. Care să cântărească cel mai mult.
- Ce ai nevoie să auzi?
- Promite-mi că nu mă vei mai căuta niciodată.
- Îți promit.
- Și minte-mă că ți-am fost noaptea preferată.
Și în acest moment se despart. Nu știm dacă au pornit în direcții diferite. Sau dacă și-au mai spus clasicul "adio".
Ceea ce știm însă e, că ea a plecat undeva nu departe de el, ci undeva de unde putea să îl urmărească pentru tot restul vieții lui, analizând-ui metodele de specializare în rezolvarea greșelilor. Iar el a plecat cu ușurătatea de a nu mai fi adăugat o minciună în plus colecției lui de nimicuri.
Tot anul ce a trecut, mi l-am petrecut înghițind nenumărate cărți. Mii de pagini învechite, cuvinte prăpădite, expresii paianjenoase, personaje colorate, vestimentații îndrăznețe, legături bolnăvicioase, evenimente aliniate și întortocheate, minciuni inocente, iubiri platonice, familii destrămate, dialoguri îmblânzite, situații purificatoare și peisaje amorțite. Și nu numai.
Astăzi mă tot gândesc la acest ultim crud an, ca și cum ar fi o perioadă îndepărtată, din alt trecut, din alt deceniu, ba chiar făcând parte dintr-o amintire ce nu-mi aparține. Și totuși albumul meu dereglat, fantastic chiar, mi te înfățișează spunându-mi că ai fi fost lângă mine în toți acești ultimi 20 de ani. Chiar și în anul lipsă. Anul purificării.
Când mi-ai mărturisit că te-ai regăsi mai mult pe tine însuți dacă ne-am vedea fiecare de viața lui, în propriul lui mod, am simțit cum toată anatomia mi se întoarce pe dos. Mi-ai dat o lămurire atât de dramatică, încât păru preludiul unei condamnări la focul veșnic. Erai conștient mereu că în tot acest timp ai fost stăpânul meu.
Mare greșeală ai făcut când ai plecat fără să strângi nimic după tine. Nici un bagaj. Nici măcar să iei la pachet lacrimile care mă lăsau fără aer. Mi-ai lăsat mie totul, hainele, sunetul, mirosul. Dacă tot ai fost atât de generos cu lucrurile materiale, puteai măcar să îmi lași cale liberă către poarta cumplită a eliberării, sau poate spre imperiul deliciului de nerostit. Dar nu, chiar și această ultimă carte ai jucat-o ca și cum distrugerea inimii mele ar fi fost ultimul turneu la care ai mai fi putut participa. Și câștiga.
În acel moment, noi doi am renunțat la pronumele de politețe, pentru că tu ai hotărât că noi doi nu mai reprezentăm un plural. Ci devenim din nou sălbatici sclavi. Sclavi ai propriilor noastre dorințe, orgolii. Îmi plăcea mai mult să fiu sclava ta.
Am avut de atunci nopți pline cu gângănii agitate. Mă trezeam speriată, mă simțeam legată. Îmi doream să te mai simt al meu chiar și doar printr-un banal orgasm minor.
Mi-ai furat copilăria. Privesc în urmă și nu reușesc să mai găsesc acele fărâme milostive de copilărie. Acele fărâme furate îmi puteau deveni acum bucăți de viață pură. Mi-ai promis de atâtea ori fericire întinsă pe pâine, încât doar cu asta mă mai hrăneam, cu așteptări înaripate.
Acum, după un an toxic, mi-am dat seamă că totuși prin mărturisirea ta, și prin dorința de regăsire, nu ai făcut decât să îmi oferi un admirabil șah de forțe.
Am reușit să devin un pachet de gânduri comprimate. Nu le mai las să se deșire. M-am parfumat din creștet până-n tălpi cu înverșunare, cu un curaj nebănuit de hotărât că nu mai am nevoie de o ființă vie, alta decât propria persoană, pentru a cuceri aerul.
Dacă nu am reușit să mor înainte de moarte, viața pe care o voi trăi de acum înainte, nu va fi decât o obligație în fața divinității.
Pot să îți mulțumesc acum doar pentru minunea neașteptată că am renăscut. Și nu am renăscut din suferință, ci din mucegaiul infatuării tale.
De acum încolo mă voi murdări doar cu litere, mulțumită totuși că în ciuda a ceea ce îmi va rezerva viitorul, eu mi-am luat supradoza de amor divin.
O tu creier hidraulic, Nu simți cât ești de animalic? Mă manipulezi cum vrei Numai în ciuda dragostei
Am să îti aplic o mutație a densităților Și o rememorare a trăirilor Ca să te înveți minte Și să nu mă mai supui multiplelor suferințe
M-ai făcut să mint așa de mult și de profund Încât măreția minciunii mele nu am mai putut să o cuprind Am pierdut mult, am pierdut tot, Zgomote, urlete, nedrept complot
O tu creier hidraulic, De viață alergic, Mă eliberez de tine Dau la schimb corpul meu și tot ce acesta mai conține.
Imperiul deliciului de nerostit A fost inventat de un îndrăgostit dezmorțit El i-a cedat vieții cât mai puțin Smulgându-i cât mai mult antivenin Părul lui a înfundat canale de scurgere Și a intrat în ochi fără nici o abținere Părul lui și-a strecurat firele chiar până și în cel mai tandru sărut Uitând pe atunci, că este de fapt doar un simplu recrut Acest îndrăgostit bizar A băgat sperieți chiar și în fecioarele unui comisar Le-a întors anatomia pe dos ca pe un ciorap Făcându-le să creadă că fără el, viața lor are un mare handicap Nuanța de bucurie pe care o vedea în zâmbetele lor Îl oscila erotic între a fi ocrotitor și dăunător În orgasmele lor scandalos de suave Iși trasa primitiv următoarele obiective Dar a mințit prea mult Și poarta spre imperiul deliciului de nerostit L-a liniștit Și i-a interzis orice dulce apetit Așa că a ramas singur, bolborosind: "Doar poezia mă mai poate apăra împotriva automatizării" Și aplicându-și mutația densității A devenit un poet cu rime flămânde.
Rostogolind-mă, Te-am descoperit Mâncând din tine, Mi-am alimentat amorul cu delicioase vitamine Simt că între noi doi crește, pe zi ce trece, O romanță divină Și nu doresc să o aducem Într-o stare de îmbătrânire prematură, să zicem
Când am fost plină, Punctul meu de injecție m-a îndrumat să duc o viață mai sublimă Când am fost defectă Lumea m-a considerat abandonată Dar acum că m-am rostogolit Și te-am descoperit, Distanța între mine și cine vreau să fiu Nu mai reprezintă o lungime chinuitoare Ci doar un hazliu artificiu
