Războinica din oglindă

 

Sunt în război cu lumea, cu umbrele din mine,
Cu vocile ce spun ce-ar trebui să fiu.
Mi-am pus armura din tăceri și din ruine,
Dar sub ea, o inimă vie tot și-a găsit spațiu 

M-au tras în lupte ce nu mi-au aparținut,
Mi-au scris pe piele reguli și păcate,
Dar eu, din focul lor, am renăscut 
O femeie cu rădăcini și aripi curate

Mă redescopăr în fiecare rană,
În fiecare lacrimă ce-a curs tăcut,
În fiecare zi ce pare prea străină 
Dar în care sufletul meu a crescut

Feminitatea mea nu e un rol jucat,
E forța blândă ce rupe lanțuri grele,
E dansul meu pe drumuri de neiertat,
E focul ce arde-n tăceri rebele.

Nu sunt doar zâmbet, nici doar vis frumos,
Sunt furtună, sunt răsărit, sunt glas,
Sunt femeia ce-a învățat, pe dos,
Că lumea se schimbă când nu mai faci nici un pa

Drumuri neumblate

Drumurile pe care nu pășim,
drumurile ce cresc tăcute în noi,
ne poartă, nevăzute, spre alte zări.

Cuvintele nerostite,
cuvintele ce ard în tăcere,
zidesc în adâncuri o lume nevăzută.

Luptele neîncepute,
luptele ce mocnesc în suflet,
ne lărgesc hotarele ființei.

Sămânța neîmpărțită,
sămânța ce așteaptă în noi,
rodește tainic în alte timpuri.

Moartea ce n-a venit,
moartea ce veghează în umbră,
adâncește liniștea din noi.

Și peste toate,
poezia – ca o lumină –
le leagă, le înalță, le dă rost.