marți, 21 februarie 2017

Azi îmi port eticheta

Lavinia Pârvu- Ziua în care mi-am pierdut numele


   Dis de dimineață mi-am întins niște sentimente pe o felie de pâine proaspătă. Și cu cât mâncam mai mult din felia matinală, mă gândeam la puterea misterioasă a propriei hemoglobine. Cum reușește ea să mă poarte pe cele mai periculoase și necunoscute culmi. Cum îmi pune ea piedici în a fi contemporană cu propriile experiențe. Cum îmi comandă ea arcadele mele inginerești și îmi îngrădește libertatea de exprimare.
   Deși eram singură în încăpere, cafeaua tot am turnat-o în 2 cești. Zăpăceală maximă! Sunt doar un subiect al unui acces perpetuu de neatenție. Am uitat că ai plecat. Sau eu am fost cea care a plecat?! Nici nu mai știu care e realitatea. Mai bine aș schimba ceașca asta de cafea pe un pahar de vin al coincidenței plăcute. O coincidență roșie seacă. Poate așa aș reuși să nu mai fiu prizoniera proastelor și neinspiratelor mele alegeri. Alegeri care poate în trecut m-au scăpat de la moarte, dar care mă țin acum departe de viață. Respir ușurată că măcar zidurile știu că ne-am iubit. Ne-am iubit fierbinte.
   Deși e dimineață (tot aceeași dimineață), eu sunt doar la capătul unei nopți albe. Capăt la care eu mă regăsesc împovărată, nu de neodihna trupului, ci de interogațiile care m-au asaltat toată noaptea. 
   N-ar trebui să scriu despre mine. Sunt atât de convinsă de asta, încât de fiecare dată când o fac (chiar și acum), primul meu gând e să mă atac brutal, deși mă admir în același timp. Sunt o combinație chiar reușită de contradicții. 
   Am devenit reversul propriului meu infern. Mai bine refuzam împrumutul vieții, ca să nu fie acum sau mai târziu nevoie să plătesc datoria morții. 
   Când îmi voi putea spune povestea oricui fără să plâng, înseamnă că sunt pe calea cea buna către vindecare. 


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu