sâmbătă, 15 februarie 2014

Cârligul existenţei

Lavinia Pârvu- Avem mult timp în buzunar


    
     Povestea ei începe la mult timp după clasica expresie: "Şi au trăit fericiţi până la adânci batrâneţi". Fericirea lor nu a mai prins bătrâneţea şi nici bătrâneţea nu a dorit prea devreme să le permită să îi treacă pragul. 
   Avuseseră parte de multe tragedii, încercări şi infinite nuanţe de amărăciune de-a lungul relaţiei. Dar au reuşit să le învingă şi să ajungă în punctul în care la 26 de ani să se alăture unul altuia în capcanele mariajului.
   După 30 de ani în care purta la degetul mâinii stângi simbolul supunerii nelimitate, a început să simtă că iubirea ei este lipsită de orice substanţă. Copiii lor erau deja pe cont propriu şi ocupaţi mult prea puţin de faptul că părinţii lor se mai doresc sau nu. 
   Acasă se simţea înconjurată de un întreg cimitir de vechituri. Da, asta compunea pentru ea toate aceste amintiri adunate de-a lungul anilor: un cimitir acoperit de pulbere învechită. Se simţea asuprită de propria inimă într-un regim liniştit de dictatorial. 
   Povestea ei începe în momentul în care derivatele propriei sale dorinţe se intâlnesc şi îi permutează toate gândurile şi existenţa de până atunci. În momentul în care oscilaţiile emoţionale nu îi mai dau pace şi o încurajează să se aventureze în distracţii mult mai curajoase. Era capabilă să îşi trădeze corpul cu scopul de a-şi hrăni mintea. 
   Şi atunci şi-a spus: "Când dictatura e un fapt, revoluţia e o datorie". Şi aşa a şi făcut: a scormonit după armele răscoalei ce va urma. Şi-a pregătit discursul libertăţii sale şi şi-a pledat cu succes cazul în faţa străinului cu care împărţea acelaşi pat. A fost jignită, scuipată cu vorbe grele. A ascultat conştiincioasă până la final. Chiar l-a şi îmbrăţisat când nu a mai avut puteri să urle, şi i-a şters lacrimile îngheţate atunci când acestea i-au invadat obrajii.
   Atunci când stăteam şi ascultam ce îmi povestea, când îmi aducea la cunoştinţă hotărârile pe care le-a luat, când vedeam cu ce capriciu sadic îşi dorea să înceapă o nouă viaţă, îmi venea să fac din ea un altar al curajosului ideal feminin. 
   Mă uitam la ea şi încercam să îi ghicesc începuturi sau finaluri în privire, în poveste. Dar nu mă întâlneam decât cu doi ochi senini şi luciosi. Doi ochi în care se putea în sfârşit contura un zâmbet. Pentru ea nu mai conta decât fericirea cu care avea să se întâlnească de acum încolo. 
   Nu mai puteam rosti nici un cuvânt la toate cele auzite. Şi cel mai tare mă durea că nu am fost atentă la toate semnele şi trairile ei cand trăiam sub acelaşi acoperiş. 
   Tot ce am putut să îi spun a fost:
   - Mamă, pentru mine tu eşti începutul poveştii mele! Tu eşti prima filă a fiinţei mele!



miercuri, 5 februarie 2014

De ce am ales să scriu?

Lavinia Pârvu- Neatracţia speciei



   Am ales să scriu, poate aşa, toată realitatea asta penetrantă va deveni o minciună. Poate doar aşa, temperatura adevărului va mai creşte şi va înregistra şi valori de plus grade. Poate concentrandu-mă doar pe cuvinte, fraze, expresii, nu voi mai observa cât este de frig în oameni. Poate că nu o să mai îmi pese atât de mult că omenirea urmează să fie înghitită de mlaştina relativismului moral.
   Atracţia sexuală este cea mai explozivă forţă a naturii. Şi asta am simţit pe propria piele.
   Mi-aduc aminte că era o linişte radioasă, deşi nu te puteai întelege fiinţă cu fiinţă de la volumul muzicii din grota umplută până la refuz de alte suflete rătăcite. Era o seară în care nu voiam decât să îmi scot rutina din plămâni. O seară în care îmi planificasem o plictiseală organizată şi chiar mă simţeam bine în starea pe care o deţineam în acel moment. Cam în asemenea condiţii l-am cunoscut.
    Când ne-am intersectat privirile, avea un ritm aşa de pulsant, încât venele lui desenau o hartă, evidenţiind un traseu pe care aveam de gând să mă aventurez fără trusa de prim ajutor la mine. Avea o atitudine tonică şi penetrantă în acelaşi timp.
   Când m-a sărutat am simţit cum toată existenţa mea se consumă. Simţeam cum cresc pe interior, cum am puterea de a acapara din ce în ce mai mult teritoriu, şi eram frustrată doar că între noi există totuşi ceva şi anume pielea rozalie a buzelor. Era cu ochii în ochii mei. Sărutul acela a fost diferit, ca şi cum comunicam într-o limbă nemaiauzită până acum. La al doilea sărut am simţit scânteia divină. Îmi doream să mă pierd în el până când nu mai rămâne nimic din mine.
    Cam aşa a fost explozia simţurilor mele.
   Sexul este marca noastră de fabricaţie, fondată de dincolo de pântecele mamei. Totul se raportează la acest "viciu". Activitate fără de care nu ne putem lipsi. Fără de care ne pierdem minţile. Votez PENTRU, deoarece nu vreau să mă simt o excepţie pierdută în sânul naturii. Dar până când?
   Da, şi să revin. Pentru mine e dovedit: cărţile te silesc să iţi pierzi inteligent timpul. Dar unicul meu mod de a mai suporta existenţa asta, este să mă pierd în literatură ca într-o orgie perpetuă.