Povestea ei începe la mult timp după clasica expresie: "Şi au trăit fericiţi până la adânci batrâneţi". Fericirea lor nu a mai prins bătrâneţea şi nici bătrâneţea nu a dorit prea devreme să le permită să îi treacă pragul.
Avuseseră parte de multe tragedii, încercări şi infinite nuanţe de amărăciune de-a lungul relaţiei. Dar au reuşit să le învingă şi să ajungă în punctul în care la 26 de ani să se alăture unul altuia în capcanele mariajului.
După 30 de ani în care purta la degetul mâinii stângi simbolul supunerii nelimitate, a început să simtă că iubirea ei este lipsită de orice substanţă. Copiii lor erau deja pe cont propriu şi ocupaţi mult prea puţin de faptul că părinţii lor se mai doresc sau nu.
Acasă se simţea înconjurată de un întreg cimitir de vechituri. Da, asta compunea pentru ea toate aceste amintiri adunate de-a lungul anilor: un cimitir acoperit de pulbere învechită. Se simţea asuprită de propria inimă într-un regim liniştit de dictatorial.
Povestea ei începe în momentul în care derivatele propriei sale dorinţe se intâlnesc şi îi permutează toate gândurile şi existenţa de până atunci. În momentul în care oscilaţiile emoţionale nu îi mai dau pace şi o încurajează să se aventureze în distracţii mult mai curajoase. Era capabilă să îşi trădeze corpul cu scopul de a-şi hrăni mintea.
Şi atunci şi-a spus: "Când dictatura e un fapt, revoluţia e o datorie". Şi aşa a şi făcut: a scormonit după armele răscoalei ce va urma. Şi-a pregătit discursul libertăţii sale şi şi-a pledat cu succes cazul în faţa străinului cu care împărţea acelaşi pat. A fost jignită, scuipată cu vorbe grele. A ascultat conştiincioasă până la final. Chiar l-a şi îmbrăţisat când nu a mai avut puteri să urle, şi i-a şters lacrimile îngheţate atunci când acestea i-au invadat obrajii.
Atunci când stăteam şi ascultam ce îmi povestea, când îmi aducea la cunoştinţă hotărârile pe care le-a luat, când vedeam cu ce capriciu sadic îşi dorea să înceapă o nouă viaţă, îmi venea să fac din ea un altar al curajosului ideal feminin.
Mă uitam la ea şi încercam să îi ghicesc începuturi sau finaluri în privire, în poveste. Dar nu mă întâlneam decât cu doi ochi senini şi luciosi. Doi ochi în care se putea în sfârşit contura un zâmbet. Pentru ea nu mai conta decât fericirea cu care avea să se întâlnească de acum încolo.
Nu mai puteam rosti nici un cuvânt la toate cele auzite. Şi cel mai tare mă durea că nu am fost atentă la toate semnele şi trairile ei cand trăiam sub acelaşi acoperiş.
Tot ce am putut să îi spun a fost:
- Mamă, pentru mine tu eşti începutul poveştii mele! Tu eşti prima filă a fiinţei mele!
După 30 de ani în care purta la degetul mâinii stângi simbolul supunerii nelimitate, a început să simtă că iubirea ei este lipsită de orice substanţă. Copiii lor erau deja pe cont propriu şi ocupaţi mult prea puţin de faptul că părinţii lor se mai doresc sau nu.
Acasă se simţea înconjurată de un întreg cimitir de vechituri. Da, asta compunea pentru ea toate aceste amintiri adunate de-a lungul anilor: un cimitir acoperit de pulbere învechită. Se simţea asuprită de propria inimă într-un regim liniştit de dictatorial.
Povestea ei începe în momentul în care derivatele propriei sale dorinţe se intâlnesc şi îi permutează toate gândurile şi existenţa de până atunci. În momentul în care oscilaţiile emoţionale nu îi mai dau pace şi o încurajează să se aventureze în distracţii mult mai curajoase. Era capabilă să îşi trădeze corpul cu scopul de a-şi hrăni mintea.
Şi atunci şi-a spus: "Când dictatura e un fapt, revoluţia e o datorie". Şi aşa a şi făcut: a scormonit după armele răscoalei ce va urma. Şi-a pregătit discursul libertăţii sale şi şi-a pledat cu succes cazul în faţa străinului cu care împărţea acelaşi pat. A fost jignită, scuipată cu vorbe grele. A ascultat conştiincioasă până la final. Chiar l-a şi îmbrăţisat când nu a mai avut puteri să urle, şi i-a şters lacrimile îngheţate atunci când acestea i-au invadat obrajii.
Atunci când stăteam şi ascultam ce îmi povestea, când îmi aducea la cunoştinţă hotărârile pe care le-a luat, când vedeam cu ce capriciu sadic îşi dorea să înceapă o nouă viaţă, îmi venea să fac din ea un altar al curajosului ideal feminin.
Mă uitam la ea şi încercam să îi ghicesc începuturi sau finaluri în privire, în poveste. Dar nu mă întâlneam decât cu doi ochi senini şi luciosi. Doi ochi în care se putea în sfârşit contura un zâmbet. Pentru ea nu mai conta decât fericirea cu care avea să se întâlnească de acum încolo.
Nu mai puteam rosti nici un cuvânt la toate cele auzite. Şi cel mai tare mă durea că nu am fost atentă la toate semnele şi trairile ei cand trăiam sub acelaşi acoperiş.
Tot ce am putut să îi spun a fost:
- Mamă, pentru mine tu eşti începutul poveştii mele! Tu eşti prima filă a fiinţei mele!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu