Întâmplare ruptă din (t)rai

Lavinia Pârvu- Luptăm și câștigăm

   Erau nopți de tăcere sublimă și de certuri silențioase, cu lumina difuză. Și adormeam pe refrenele mele îmbibate-n “Dar de ce?”.

   Nu mă simțeam demnă să mă cuibăresc în patul mare și moale, în vecinătatea coapselor lui, tocmai pentru că îl certasem și doar pentru că încă îngăimam prin cotloanele creierilor acele dure reproșuri. Acele dure cuvinte.

   Dar dacă m-ar fi chemat pentru reconciliere într-o noapte albă cu dragoste, în patul lui? Să-i descos secretele minții și să-i sărut tălpile. Aș fi sărit din desfrâul și melancolia mea și mi-aș fi jertfit toate comorile.

   Dar nu am reușit decât să rămân într-un continuu tremurând a frig sentimental. Să-i percep respirația, să iubesc momentul. Că măcar suntem doar noi doi.

   Noapte de noapte mă trezeam tot ziua, iar diminețiile trezirii mele din vis m-au găsit la fel de ofticată că nu s-a trezit să îmi spună “Vino, iubito, ține-mă în brațe, că mi-e dor de tine”.

   Am renunțat la urecheli și încercam să-mi imaginez tertipuri gingașe și finețuri molatece care să nu îl trezească brusc. Care să-l îndemne doar la o frântură a deschiderii pleoapelor încât să-mi dea ocazia să îmi iau rămas bun. Că plec.

   Am bătut la pas câteva zeci de străzi, câteva sute de vise, cu capul în pământ, cu privirea-n asfalt, până gândurile mele istovite de atâtea întrebări cu iz retoric au tras frâna de mână a chinului și m-am oprit. Și m-am întors.

  Am poposit acasă, un popas etern, de așteptare și epuizare, de luptă și răbdare, de renunțări și amenințări, de întrebări fără ecou. Am rămas vlăguită, cu lacrimi în gât și crampe în stomac, cu sentințe de spovedanie și rugăciuni nerostite. Convinsă fiind că dacă nu sunt îndrăgostită lulea, cel puțin îndrăgostită sunt. 

   M-am aventurat în lungi istorisiri, în demne tratate de jurnal ispititor de mărturisitor. Să zbier și-n scris, să nu mai urlu faptic, să nu mai râcnesc cuvinte împodobite de înnamorată. Oricum eram într-o lume atât de surdă, relaxant de lipsită de auz. Îndrăzneam să sper acum la o lume deloc mioapă, o lume în care el ar putea tresări la dragostea mea înghițită-n pagini. Înghițită-n lacrimi.

   Am început să-i scriu, ștanțe de amor, litere curajoase, virgule cu dragoste și îmi recitam iubirea în pagini de matematică.

   Nu știu de ce am făcut-o. 

  Poate pentru că nu vroiam să mă despart de el. Vreau să trăiesc cu el prin mine și apoi cu el prin el, iubindu-ne într-un final noi. 

   Poate pentru că nu vreau să încetez să îl iubesc. Pe el. Ard și sufăr ca să îl iubesc apoi, îl alung și îl chem, îl caut și nu este, îl cert ca să îl iert și îl iubesc pentru că încă este…

   Și mergem înainte. Înainte era bine.

Sincron de cuplu

Lavinia Pârvu- Aici, acolo, dincolo

Eu încă sunt aici
Tu încă ești acolo
Să te aștept îmi zici
Și vom pleca dincolo

Dincolo de apus
Dincolo de bariere
Ne vom iubi nespus
Fără nici o temere

Căci nu ne va mai păsa
De-ale noastre foste idei
De primăvara frumoasă
De acel prost obicei

Când ne vedeam pe-ascuns
Încercând să furăm
Din timpul niciodată îndeajuns
Reușeam cumva să ne descurcăm

Dar eu totuși sunt aici

Iar tu totuși ești acolo în alt timp

Căci între tine și ale mele răni adânci

Vom putea trăi doar în contratimp

Turul și returul pasiunii

Lavinia Pârvu- Albastrul din ochi

   Se numește Blue. O anume fată ce iubește viața până în adâncimile cele mai profunde ale mării. O fată resemnată că nimic fabulos nu se va mai întâmpla în viața ei. 

   Când vedea mediocritatea oamenilor, respira mai ușor pentru că în acest chip se simplificau nu doar raporturile cu ei, ci și cu ea însăși. Avea mai puține să-și reproșeze. Nulitate în țara nulităților, ajunsese să nu mai aibe frică decât de indivizi excepționali. Indivizi care credea că au dispărut ca și rasă. 

    Dar, după lungi încercări și lupte interioare, Blue și-a găsit în sfârsit amantul. Nu unul clasic cu care să împartă doar cearceaful pentru două ore, ci unul care a reușit cumva, într-un mod miraculos să o facă să tresară doar atingându-i capul. Sau doar zâmbindu-i. Sau doar privind în spațiu împreună cu ea. 

  Până să îl găsească, credea că are control asupra sa și asupra viitorului său. Dar a reușit cumva să devină prizoniera propriului ei joc. Propriilor ei reguli. Și-a permis micul moft de a gândi pentru câteva ore, și atunci s-a produs efectul ce avea să îi devasteze tot ce și-a clădit vreodată. Această libertate a ei de a gândi i-a oferit și curajul de a-și întâlni demonii. Căci au năvălit peste ea cu toate forțele fierbinți și săgețile ascuțite. 

   Așa că tot ce a avut de făcut a fost să meargă înainte, dar pe frecvențe greșite. A început să toarne din ce în ce mai mult otravă în ea. 

  Timpul petrecut cu el o făcea să vibreze în amplitudini respinse de unii, dar acceptate de nevoia corpului ei. Alături de el își căuta patetic rotunjimea ultimă a gândului său. Această rotunjime care doar alături de el reușea să prindă contur. 

   Și totuși, prin tot ceea ce a simțit, pe el nu l-a acceptat în profunzimea carnală a ei. L-a respins mereu deși știa că dacă îl va lăsa, îi va da lumea peste cap cu totul. A refuzat pentru că altfel ar fi fost nevoie să își anuleze tot trecutul dinaintea lui. Iar asta ar fi însemnat anularea ei. 

    În ziua despărțirii, a ținut să îi spună:

    - M-am culcat mereu cu bărbații care mi-au ieșit în cale.

    - De ce?

   - Pentru că era mai simplu. Sexul simplifică lucrurile. Și nu am vrut să faci parte din lanțul meu al slăbiciunilor. Tu ai produs un sentiment real în viața mea. Ai fost ceva palpabil. Am visat uitându-mă la tine.  Tu vei rămâne un personaj cu nume și conținut.

    - De ce îmi spui acum asta?

   - Pentru că am vrut să conștientizezi că îmi doresc să rămâna curat totul între noi. Să nu te mânjesc cu suferința mea de după.

     Despărțirea a fost clară.

  Întorcându-se acasă, s-a uitat în ochii jumătății cu care împărțea patul și i-a spus:

    - Dincolo de sfera protectoare, se află cei care și-au pierdut strălucirea încercând să ne salveze. Mulțumesc că m-ai salvat.

   Am avut și eu marea plăcere să o cunosc. Atât pe ea, cât și povestea ei. M-a impresionat privirea din ochii ei în timp ce îmi povestea totul. Sunt sigură că va avea tăria să trăiască cu golul ce s-a produs în sufletul ei. Sunt sigură că se va descurca în continuare și cu banala mediocritate din jur. 

  Acum tot ce îi mai rămane de făcut este să găsească cumva leacul pentru desfrâul și melancolia ei. Atât cele trecute, cât și cele ce vor urma. 

    Până atunci, ea se va numi în continuare tot Blue.