luni, 21 decembrie 2015

Gânduri aievea

Lavinia Pârvu- Gândesc, ca să pot să mai trăiesc  



   Scriu acum pipăind tăcerea și gustând din lumea flămândă. O lume care se gândește numai la cum să sacrifice niște carne pentru amorul propriu. Am obosit gândindu-mă după-amiezi, seri întregi la tot ceea ce înseamnă sacrificiu. Sacrificiu uman în schimbul unui spațiu gol. Prea mult spațiu gol și prea puține orgii de culori tomnatice. 
   Parcă îmi petrec timpul într-un soi de insatisfacție cerebrală. Ies zdrobită de profunditatea gândurilor mele, frământată de nevoia nedeslușită a unei fericiri și continuități ce unora nu le-a mai fost dată. 
   În viață (cel puțin în cea pe care o trăim acum), depindem de capriciile inimii noastre. Câteodată mergem înainte fără nici măcar să ne gândim la consecințe. Câteodată stăm și rumegăm exagerat de mult înainte de a lua o decizie. Diferența dintre cele două situații este vârsta. De câte ori, tineri fiind, nu ne-am aruncat în decizii total greșite care ne-au dus pe niște căi din care abia am mai ieșit la lumină? De câte ori nu am fost intoxicați de acel râvnit vagabondaj nocturn? Dacă stau să mă gândesc, a fost chiar plăcut.
   Acum? Poate și acum ajungem în același punct prost ales, doar că (din păcate poate) gândim prea mult. Avem mai multe variabile. Și poate toate proaste. 
   Fiecare ar trebui să-și urmeze panta lui, cu condiția s-o facă urcând. Altfel nu se pune. Vei fi dat ca și exemplu negativ tot restul existenței tale.
   Am fost judecată aspru (culmea de către prieteni foarte apropiați) că m-am schimbat. Nu am crezut atunci și nu cred nici acum. Nu m-am schimbat deloc ci doar am devenit mai profundă. Toate astea întâmplându-se treptat atunci când am avut un comportament nedumeritor față de aer, deoarece am simțit că fiecare clipă de viață are gust de cer. Și în acele momente de naivitate am îndrăznit să mușc din cer, cu greșita iluzie că din cer poți să muști cât vrei, deoarece va crește la loc. O idee nu prea măreață, pentru că nemărginitul cer se răzbună, iar factura pentru "bucatele" la discreție savurate, este imposibil de achitat.
   În viață mai depindem și de capriciile corpului nostru. Dintre toate suferințele, cele mai dureroase au fost cele pe care mi le-am provocat singură. Acelea au lăsat urme adânci în eternitatea în care voi trăi. Pentru că e simplu: existăm atâta timp cât cineva se gândește la noi.
   Iar acum că am atins liniștea și am gustat lumea nesărată am o singura teorie: cei mai frumoși ani din viață sunt cei pe care nu i-am trăit încă.







Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu