Crăciunul care tace

Crăciunul cade greu, ca o ninsoare veche,
Pe umeri obosiți, pe inimi fără pereche.
Nu-i clopot, nici lumină, nici râs împodobit,
Ci pasul care tace în sufletul rănit.
 
E frig în oameni astăzi, și-n vorbe e cenușă,
Ne trecem unii altora tăcuți, pe lângă ușă.
Și totuși, sub acest ger lent și nestins,
Mai arde-un bec ce încă n-a fost aprins.

E frig și-n noi, nu doar în iarna de afară,
Ne-nghețăm bunătatea de teamă să nu doară.
Ne ocolim privirea, vorbim în jumătăți,
Și ne ascundem bine slăbiciunile-n brazi.
 
Crăciunul e în mila ce tremură discret,
În „iartă-mă” rostit prea târziu, prea încet.
E binele timid, care nu știe să strige,
Ci stă în piept și doare, și frige.

Crăciunul vine lent, cu pași de fum și ceață,
Pe străzi unde tăcerea apasă greu pe viață.
Nu-s râsete de îngeri, nici stele de carton,
Doar oameni care-și duc tăcut același gol simptom.
 
Crăciunul e momentul când, fără să știm cum,
O lacrimă se-oprește și-ntoarce drumul bun.
Când ne permitem mila, deși ne e rușine,
Și-ntr-un „ești bine?” simplu, ne regăsim un sine
 
Crăciunul nu e strigăt, nici vis îndrăzneț,
E focul mic ce arde în sufletul discret.
Și-n noaptea cea mai grea, sub cerul cenușiu,
Magia e să simți că încă poți fi viu. 

 
Crăciunul stă pe margini de zile cenușii,
Cu pași de fum albastru pe străzi ce par pustii.
Nu vine să ne salveze, nici să ne fie scut,
Ci să ne amintească: mai este început.
 
Crăciunul e oprirea din fuga fără sens,
E clipa când îți spui: „mai pot, chiar dacă e intens”.
Când te așezi cu tine, fără să te mai cerți,
Și-nveți că uneori speranța e să ierți.
 
E să fii blând cu alții, dar blând și cu cine ești,
Să nu-ți mai ceri perfecțiune în zile omenești.
Că-n fiecare iarnă, sub cerul obosit,
Lumina nu dispare, doar doarme și e mai greu de găsit

 
Crăciunul nu e strigăt, nici aur, nici noroc,
E semnul mic că viața mai ține încă foc.
Și chiar de arde slab, sub plumbul din văzduh,
E destul cât să-ți țină deschis un drum în duh.

Crăciunul nu promite, doar arată,
Că-n fiecare rană o stea e îngropată.
Și-n noaptea cea mai lungă, când totul pare stins,
Magia e să vezi: încă mai ești aprins. ✨

2 stele, un cer

Am două comori, născute din vis,

Două inimi mici, cu zâmbet deschis

Una e floare ce-ncepe să crească,

Alta e rază ce-nvață să iubească

Tu, cea mare, cu ochi de poveste,

Cu gânduri ce zboară și inima-n creștere,

Ești prima lumină ce-a spart întuneric,

Ești pasul curajos, ești începutul feeric

Și tu, cea mică, cu pași de mirare,

Cu râsul de clopot și voce de soare,

Ești cântec de rouă, ești visul tăcut

Ce vine să spună: „Și eu am crescut”

Vă privesc cum vă țineți de mână-n tăcere,

Cum vă învățați una alteia vreme

Sunteți două stele pe același cer,

Două surori, două inimi ce sper

Când veți fi mari și veți căuta

Răspunsuri în lume, în noapte, în stea,

Să știți că iubirea ce v-o port mereu

E puntea ce leagă pământul de Dumnezeu.