Lavinia Pârvu - Plinul care nu se simte

Am învățat să merg fără zgomot,
Ca și cum pașii ar putea trăda
Ceva din mine
Ce nu trebuia văzut

Am strâns în palme forme de „bine”,
Până au devenit grele, perfecte,
Şi totuși… străine,
Ca un nume rostit prea des

Uneori mă privesc
Ca pe o casă locuită de altcineva,
Cu ferestrele deschise larg
Şi aerul… nemișcat

Am știut să aleg 
Sau cel puțin așa părea,
Dar drumurile au crescut înapoi în mine
Ca niște rădăcini tăcute

M-am ținut în brațe
Şi m-am împins în același timp,
Cu o blândețe aspră
Pe care n-am știut s-o numesc

Au fost nopți
În care liniștea apăsa mai mult decât orice cuvânt,
Și dimineți în care lumina
Nu găsea nimic de luminat

Și totuși,
Toate sunt la locul lor 
Ca într-o fotografie perfectă
În care nimeni nu respiră

Poate că nu lipsa doare,
Ci felul în care plinul
Nu se mai simte

Iar undeva, sub toate acestea,
Ceva încă așteaptă 
Nu să fie găsit,
Ci să fie simțit din nou.

Lavinia Pârvu- Întreagă, chiar și‑așa

Iubesc viața chiar și‑așa,

Cu tot ce‑n ea m‑a sfâșiat,

Cu nopți în care inima
Mi‑a fost grea ca un păcat

Am învățat să fiu întreagă

Cu o încăpățânare dureroasă

Când nu mai aveam ce să dau,

Am ales să rămân deși mă pierdeam eu

În mine stă o durere fină,

Nu cere glas, nu vrea alin

E ca o rană ce suspină,

Știind că timpul o ține‑n chin

Nu plec. Nu dintr‑o legătură,
Ci dintr‑o alegere grea,
Sunt rădăcina care‑ndură
Ca alții să poată zbura.

Și dacă uneori mă frânge
Că n‑am trăit până la capăt,
Îmi strâng tăcerea și o mângâi
Și merg mai departe, încet, curat.

Că viața, chiar și când mă doare,
Rămâne singurul meu rost:
Să simt, să ard, să fiu în stare
Să stau în adevăr, și‑n tot ce-a fost