duminică, 11 ianuarie 2015

Gânduri arhivate

Lavinia Pârvu- Joaca de-a gânditul    


    Tot anul ce a trecut, mi l-am petrecut înghițind nenumărate cărți. Mii de pagini învechite, cuvinte prăpădite, expresii paianjenoase, personaje colorate, vestimentații îndrăznețe, legături bolnăvicioase, evenimente aliniate și întortocheate, minciuni inocente, iubiri platonice, familii destrămate, dialoguri îmblânzite, situații purificatoare și peisaje amorțite. Și nu numai.
    Astăzi mă tot gândesc la acest ultim crud an, ca și cum ar fi o perioadă îndepărtată, din alt trecut, din alt deceniu, ba chiar făcând parte dintr-o amintire ce nu-mi aparține. Și totuși albumul meu dereglat, fantastic chiar, mi te înfățișează spunându-mi că ai fi fost lângă mine în toți acești ultimi 20 de ani. Chiar și în anul lipsă. Anul purificării.
    Când mi-ai mărturisit că te-ai regăsi mai mult pe tine însuți dacă ne-am vedea fiecare de viața lui, în propriul lui mod, am simțit cum toată anatomia mi se întoarce pe dos. Mi-ai dat o lămurire atât de dramatică, încât păru preludiul unei condamnări la focul veșnic. Erai conștient mereu că în tot acest timp ai fost stăpânul meu.
    Mare greșeală ai făcut când ai plecat fără să strângi nimic după tine. Nici un bagaj. Nici măcar să iei la pachet lacrimile care mă lăsau fără aer. Mi-ai lăsat mie totul, hainele, sunetul, mirosul. Dacă tot ai fost atât de generos cu lucrurile materiale, puteai măcar să îmi lași cale liberă către poarta cumplită a eliberării, sau poate spre imperiul deliciului de nerostit. Dar nu, chiar și această ultimă carte ai jucat-o ca și cum distrugerea inimii mele ar fi fost ultimul turneu la care ai mai fi putut participa. Și câștiga.
    În acel moment, noi doi am renunțat la pronumele de politețe, pentru că tu ai hotărât că noi doi nu mai reprezentăm un plural. Ci devenim din nou sălbatici sclavi. Sclavi ai propriilor noastre dorințe, orgolii. Îmi plăcea mai mult să fiu sclava ta. 
    Am avut de atunci nopți pline cu gângănii agitate. Mă trezeam speriată, mă simțeam legată. Îmi doream să te mai simt al meu chiar și doar printr-un banal orgasm minor. 
    Mi-ai furat copilăria. Privesc în urmă și nu reușesc să mai găsesc acele fărâme milostive de copilărie. Acele fărâme furate îmi puteau deveni acum bucăți de viață pură. Mi-ai promis de atâtea ori fericire întinsă pe pâine, încât doar cu asta mă mai hrăneam, cu așteptări înaripate.
    Acum, după un an toxic, mi-am dat seamă că totuși prin mărturisirea ta, și prin dorința de regăsire, nu ai făcut decât să îmi oferi un admirabil șah de forțe. 
    Am reușit să devin un pachet de gânduri comprimate. Nu le mai las să se deșire. M-am parfumat din creștet până-n tălpi cu înverșunare, cu un curaj nebănuit de hotărât că nu mai am nevoie de o ființă vie, alta decât propria persoană, pentru a cuceri aerul. 
     Dacă nu am reușit să mor înainte de moarte, viața pe care o voi trăi de acum înainte, nu va fi decât o obligație în fața divinității.
    Pot să îți mulțumesc acum doar pentru minunea neașteptată că am renăscut. Și nu am renăscut din suferință, ci din mucegaiul infatuării tale. 
    De acum încolo mă voi murdări doar cu litere, mulțumită totuși că în ciuda a ceea ce îmi va rezerva viitorul, eu mi-am luat supradoza de amor divin. 






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu