Crăciunul care tace

Crăciunul cade greu, ca o ninsoare veche,
Pe umeri obosiți, pe inimi fără pereche.
Nu-i clopot, nici lumină, nici râs împodobit,
Ci pasul care tace în sufletul rănit.
 
E frig în oameni astăzi, și-n vorbe e cenușă,
Ne trecem unii altora tăcuți, pe lângă ușă.
Și totuși, sub acest ger lent și nestins,
Mai arde-un bec ce încă n-a fost aprins.

E frig și-n noi, nu doar în iarna de afară,
Ne-nghețăm bunătatea de teamă să nu doară.
Ne ocolim privirea, vorbim în jumătăți,
Și ne ascundem bine slăbiciunile-n brazi.
 
Crăciunul e în mila ce tremură discret,
În „iartă-mă” rostit prea târziu, prea încet.
E binele timid, care nu știe să strige,
Ci stă în piept și doare, și frige.

Crăciunul vine lent, cu pași de fum și ceață,
Pe străzi unde tăcerea apasă greu pe viață.
Nu-s râsete de îngeri, nici stele de carton,
Doar oameni care-și duc tăcut același gol simptom.
 
Crăciunul e momentul când, fără să știm cum,
O lacrimă se-oprește și-ntoarce drumul bun.
Când ne permitem mila, deși ne e rușine,
Și-ntr-un „ești bine?” simplu, ne regăsim un sine
 
Crăciunul nu e strigăt, nici vis îndrăzneț,
E focul mic ce arde în sufletul discret.
Și-n noaptea cea mai grea, sub cerul cenușiu,
Magia e să simți că încă poți fi viu. 

 
Crăciunul stă pe margini de zile cenușii,
Cu pași de fum albastru pe străzi ce par pustii.
Nu vine să ne salveze, nici să ne fie scut,
Ci să ne amintească: mai este început.
 
Crăciunul e oprirea din fuga fără sens,
E clipa când îți spui: „mai pot, chiar dacă e intens”.
Când te așezi cu tine, fără să te mai cerți,
Și-nveți că uneori speranța e să ierți.
 
E să fii blând cu alții, dar blând și cu cine ești,
Să nu-ți mai ceri perfecțiune în zile omenești.
Că-n fiecare iarnă, sub cerul obosit,
Lumina nu dispare, doar doarme și e mai greu de găsit

 
Crăciunul nu e strigăt, nici aur, nici noroc,
E semnul mic că viața mai ține încă foc.
Și chiar de arde slab, sub plumbul din văzduh,
E destul cât să-ți țină deschis un drum în duh.

Crăciunul nu promite, doar arată,
Că-n fiecare rană o stea e îngropată.
Și-n noaptea cea mai lungă, când totul pare stins,
Magia e să vezi: încă mai ești aprins. ✨

2 stele, un cer

Am două comori, născute din vis,

Două inimi mici, cu zâmbet deschis

Una e floare ce-ncepe să crească,

Alta e rază ce-nvață să iubească

Tu, cea mare, cu ochi de poveste,

Cu gânduri ce zboară și inima-n creștere,

Ești prima lumină ce-a spart întuneric,

Ești pasul curajos, ești începutul feeric

Și tu, cea mică, cu pași de mirare,

Cu râsul de clopot și voce de soare,

Ești cântec de rouă, ești visul tăcut

Ce vine să spună: „Și eu am crescut”

Vă privesc cum vă țineți de mână-n tăcere,

Cum vă învățați una alteia vreme

Sunteți două stele pe același cer,

Două surori, două inimi ce sper

Când veți fi mari și veți căuta

Răspunsuri în lume, în noapte, în stea,

Să știți că iubirea ce v-o port mereu

E puntea ce leagă pământul de Dumnezeu.

Furtună şi plumb

E frig și se lasă cenușa pe gânduri,
un abur străin mi se-așază pe tâmple
În suflet — ecouri, și umbre, și vânt,
și-o ploaie murdară pe visele simple
 
Un clopot tăcut se tot sparge-n pereți,
iar timpul curge, obosit, în oglindă
Parc-a murit ceva fără nume în mine,
și nu știu cum să-l plâng… sau să-l uit
 
Pe masă, o ceașcă uitată respiră,
aburii ei se topesc în tăcere,
Şi-n colțul ferestrei, lumina se stinge 
ca o speranță ce moare-n durere.
 
Prin aer plutesc amintiri fără chip,
fragile, ude, neîmpăcate,
Iar pasul meu sună străin și pustiu,
pe podele de vise uitate.
 
Și-n noaptea aceasta de plumb și tăcere,
mă simt ca o umbră ce plânge-n oglindă,
Cu ochii deschiși către-un cer fără stele,
așteptând o lumină… ce nu se aprinde

 

Războinica din oglindă

 

Sunt în război cu lumea, cu umbrele din mine,
Cu vocile ce spun ce-ar trebui să fiu.
Mi-am pus armura din tăceri și din ruine,
Dar sub ea, o inimă vie tot și-a găsit spațiu 

M-au tras în lupte ce nu mi-au aparținut,
Mi-au scris pe piele reguli și păcate,
Dar eu, din focul lor, am renăscut 
O femeie cu rădăcini și aripi curate

Mă redescopăr în fiecare rană,
În fiecare lacrimă ce-a curs tăcut,
În fiecare zi ce pare prea străină 
Dar în care sufletul meu a crescut

Feminitatea mea nu e un rol jucat,
E forța blândă ce rupe lanțuri grele,
E dansul meu pe drumuri de neiertat,
E focul ce arde-n tăceri rebele.

Nu sunt doar zâmbet, nici doar vis frumos,
Sunt furtună, sunt răsărit, sunt glas,
Sunt femeia ce-a învățat, pe dos,
Că lumea se schimbă când nu mai faci nici un pas

Drumuri neumblate

Drumurile pe care nu pășim,
drumurile ce cresc tăcute în noi,
ne poartă, nevăzute, spre alte zări.

Cuvintele nerostite,
cuvintele ce ard în tăcere,
zidesc în adâncuri o lume nevăzută.

Luptele neîncepute,
luptele ce mocnesc în suflet,
ne lărgesc hotarele ființei.

Sămânța neîmpărțită,
sămânța ce așteaptă în noi,
rodește tainic în alte timpuri.

Moartea ce n-a venit,
moartea ce veghează în umbră,
adâncește liniștea din noi.

Și peste toate,
poezia – ca o lumină –
le leagă, le înalță, le dă rost.

Vera, 3 ani cu tine

Tu ești dimineața ce-ncepe cu soare,
Un vis cu aripi, o floare în zare.
Ești cântec de păsări, ești vântul ușor,
Ești tot ce e blând, curajos și zburător.

Ai ochi ca izvorul ce curge liniștit,
Și-un zâmbet ce face pământul iubit.
Când râzi, se aprind stele-n cerul înalt,
Când plângi, norii vin și mă cheamă să te ascult

Nu știi încă tot ce e greu sau nedrept,
Dar porți în tine un suflet complet.
Cu pași mici de înger, tu schimbi lumea mea,
Și-n fiecare clipă, învăț de la ea.

Când vei fi mare și vei întreba:
„Ce-i bine? Ce-i rău? Ce-i viața mea?”
Îți voi spune blând, cu inima plină:
„Tu ești răspunsul. Tu ești lumină.”

Lavinia Parvu- Aripi vindecătoare

Mi-am ciocnit sufletul de-al tău
Și m-am trezit târziu, mahmură de tristețe
Cred că am avut gânduri prea indrăznețe

M-am încredințat unui abis mascat
Și m-am cam ars pe interior
Se simte cam usturător

Fiecare șoaptă e din ce în ce mai rea
Ca o fântână mută,
Infinită

Din toate aceste coincidențe aranjate

M-am ales cu o schizofrenie cotidiană

Cam banală, căzută bine sunt în capcană

Acum că m-am ales cu acest faliment moral

Și cu această eroziune energetică

Sper să mă mai pot ridica, cândva

7 ani de Eva

 

Am una dintre acele fiice.

Sălbatică din fire. Puternică. Zgomotoasă. Deosebit de îndrăzneață.

Genul de fată care știe ce vrea și nu dă înapoi - nici măcar în fața mea.

 

Pune întrebări despre tot. Contestă tot.

Vorbește când ceva nu i se pare corect.

E o furtună învelită în raze de soare - fierbinte în focul ei, blândă în iubirea ei.

 

Uneori, îmi pune la încercare fiecare bucătică de răbdare.

Dar apoi se urcă în brațele mele, își înfășoară brațele mici în jurul gâtului meu, și dintr-o dată haosul are sens.

Pentru că sub toată acea forță se ascunde o inimă care iubește profund.

 

Ea nu este „prea mult”.

Este suficientă - exact așa cum este.

Și chiar dacă lumea va încerca să o reducă la tăcere, eu voi fi vocea care o va  încuraja cel mai tare, pe măsură ce devine tot ce este menită să fie.

 

Da, ea va muta munții.

Și eu am onoarea de a fi mama ei.

Lavinia Parvu - Frici

Mi-e frică de judecată
Mi-e frică să fiu complicată
Mi-e frică să am eticheta de prefabricată
Mi-e frică să nu fiu călcată
Mi-e frică!

Mi-e frică de refuz
Mi-e frică când totul e confuz
Mi-e frică să nu fac un abuz
Mi-e frică să nu ies din uz
Mi-e frică!

Mi-e frică de rateu
Mi-e frică când totul e greu
Mi-e frică să dau ochii cu-n ateu
Mi-e frică să nu-l pierd pe Dumnezeu
Mi-e frică!