Sunt momente în care mă opresc din tot ce fac și te privesc.
Nu atunci când râzi cel mai tare,
Nici când alergi prin casă plină de viață.
Ci în clipele liniștite.
Atunci când te gândești.
Atunci când privirea ta se pierde undeva departe,
În locuri în care eu nu pot ajunge.
Și mă întreb ce vezi.
Ce lumi se nasc în mintea ta,
Ce povești îți construiești,
Ce întrebări îți pui despre oameni și despre viață.
Pentru că în tine există mai mult decât lasă anii să se vadă.
Există o adâncime care mă surprinde mereu.
Uneori vrei ca totul să fie exact așa cum l-ai visat.
Mai frumos. Mai bun. Mai aproape de ceea ce simți.
Iar când lucrurile nu ies așa,
Te văd luptând cu tine însăți.
Și atunci mi-aș dori să poți vedea ce văd eu.
Că frumusețea ta nu stă în perfecțiune.
Nu a stat niciodată.
Stă în felul în care îți pasă.
În felul în care încerci.
În felul în care pui bucăți din sufletul tău
În tot ceea ce faci.
Te-am privit crescând opt ani.
Opt ani în care mi-ai schimbat lumea fără să știi.
Opt ani în care am învățat că dragostea poate avea ochi, glas, râs și pași
mici.
Și dacă ar trebui să-ți las un singur adevăr,
Aș vrea să fie acesta:
Nu trebuie să devii altcineva.
Nu trebuie să fii mai mult.
Nu trebuie să fii perfectă.
Pentru că, de fiecare dată când mă privești cu ochii aceia adânci,
De fiecare dată când îmi deschizi o ușă spre lumea ta,
Îmi amintești că ești deja
Tot ce am sperat vreodată
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu