Cenuşă pe suflet

Plouă încet peste gânduri pustii,

Și cerul se-nchide în griuri târzii,
Se sting peste case lumini muribunde,
Iar doruri fără nume se pierd în secunde.

Mi-e sufletul rece, mi-e zarea închisă,
De-o ceață amară, de lume învinsă,
Și viața mă poartă pe drumuri străine,
Luându-mi tot dreptul de-a fi eu cu mine.

Sunt flăcări ce ard fără să lumineze,
Sunt vise ce mor înainte să viseze,

Sunt porți ce rămân pe veci încuiate
Și clipe prea scumpe, mult prea condamnate.

Aș vrea să nu simt, să nu știu, să nu doară,
Să fiu frunza moartă ce cade spre seară,
Dar inima bate, absurdă și vie,
Ca un clopot uitat într-o gara pustie.

Și plouă întruna, și noaptea coboară,
Iar tot ce-i frumos se preface în ceară,
Rămân între lumi, fără glas, fără vină,
Cu sufletul plin și privirea străină.

Poate că viața nu știe să ierte,
Când pune în noi dorințe nedrepte,
Și ne lasă să mergem, zâmbind către lume,
Cu furtuni sub piele și răni fără nume.