Femeia de hârtie

Lavinia Pârvu- Cerneală manipulatoare

    În această emisferă a vieţii, tocmai s-a finalizat împarţirea rolurilor. După atâţia ani, în sfârşit joc rolul principal în această parte rece a vieţii. Mult râvnitul rol mi-a fost cu greu oferit (se ştie cât de schimbătoare şi de instabilă am fost din punct de vedere al culorii sentimentelor), dar s-au gândit că de data aceasta, nimeni nu va mai putea să interpreteze la fel de real, la fel de suav, cum aş interpreta eu, şi că ( dupa ei ) am luptat din greu până în prezent pentru rolul vieţii mele.

   De acum, triumful pe care îl voi avea va trece prin ceaţa declanşată de eşecul rolurilor secundare şi va urca către cele mai înalte unde vocale, acolo unde chiar şi gravitatea îşi neagă propria formulă.

     Îmi citesc conştiincioasă rolul scris pe o rolă nesfârşită, încât mă îngrozesc de cât de mult timp o să îmi ia pentru a îl pune în aplicare vicleneşte. De aceea trebuie să mă gândesc foarte mult la această eternitate de memorare, înainte de a-şi pierde însemnătatea. 

    Nu dorm nopţile, am repetiţii neîncetat, sunt mereu la cabina de probă pentru a încerca cele mai dinamice garderobe. Devin aşa de solicitată, încât uit de mine şi mă confund singură cu personajul pe care îl joc. Recunosc plină de roşu în obraji că nu mi-ar displace să intru definitiv în pielea personajului construit din nişte linii şi curbe atât de perfecte. Simt că noi două ( eu şi personajul meu ) ne-am îndrăgostit una de cealaltă pentru că simţim că am găsit în noi cel mai bun obiect oferit pe piaţă ( având în vedere limitele propriei noastre valori de schimb ).

    Cu cât o citesc şi o învăţ mai mult, realizez că nu există clipă în care simt ca, de m-aş umple cu ea, m-ar scoate din timp. De m-aş lăsa pradă ei definitiv, pe veci m-aş târî la intrările altor lumi.

    Va fi o durere cumplită dacă aş alegeo pe ea în defavoarea mea, sunt conştientă, dar sunt foarte hotarâtă să renunţ definitiv la mine. Ea are mai multe şanse de a umple inimile de bucurie şi de a desena zâmbete pe feţe cenuşii.

    Înainte de a mă părăsi şi de a o îmbrăţisa pe ea, mai privesc odată în spate, clipesc amintirile încuiate în seiful veşniciei, oftez obosită şi mă las cuprinsă de rola infinită, plină cu călimară luminoasă. Mă învârt într-o beţie delicioasă pentru ca acea foaie albă să mă îmbrace delicat. Închid ochii şi sunt pregatită pentru durerea pedepsei, dar îmi zâmbesc mie pentru că ştiu, că, după ce tot ritualul transfigurării se va finaliza, mă voi simţi cu adevărat iubită.