vineri, 8 noiembrie 2013

Culoare uscata

   Lavinia Parvu- Instabilitate indusa


   Nu-mi mai aduc aminte cum am ajuns sa stau agatata pe acest perete plin de igrasie neastamparata.
    Ultima oara, existam in spatiul tridimensional, atingeam extazul si eram atinsa cu ravnire. Iar acum exist aici, aruncata intr-o lungime si-o latime de lemn putrezit, doar cu rol decorativ.
   Vin fel si fel de oameni in aceasta camera si se uita la mine de parca as fi total inexpresiva si fara sunete de viata in mine. Sunt admirata, criticata, intrebata de origini puerile, dar ei oare stiu ca pot sa admir, pot sa critic la randul meu fara ca macar sa imi misc buzele insetate?
    Traiesc asa, intr-o amagire banala de luni intregi. Nu simt foame curgatoare, nici sete carnala, ci doar o imensa plictiseala comica care ma plimba printre cele mai intunecate ganduri ale mele. Aerul de aici are gustul unor pacate nespovedite de secole. Le simt greutatea si vad cum plutesc intr-un amor cumplit de imbietor.
   Oare chiar asa de mare sa fi fost pacatul meu originar, de traiesc asa, purtata, fara somn, fara dezmat verbal si cu dorinta asta arzatoare in mine de a iesi din imortalitatea ce ma cuprinde? Cosmetica dusmanului meu se pare ca atinge note infernale.
   Vad buze rujate si ochi invidiosi. Vad par balai si corp zdrenturos. Aud sunete inundate si explozii de incordari. Dar ce nu mai vad si aud? Zilnic imi este oferit cate un spectacol de comic tragic si ruperi de textile. 
   De cele mai multe ori simt o rotatie in jurul propriei mele axe, si atunci nu mai vad nimic...
  In cele mai bune zile sunt privita ore intregi de niste ochi bulbucati. Ii simt pierduti. El sta cu ochii in ochii mei. Cred ca simte viata urland in mine, vorbeste cu mine, indiferent daca in acea zi a trait roz sau gri. Cred ca eu ma aflu aici doar pentru ca el a hotarat asa. Ma apuca o furie nebuna, pentru ca incep sa banuiesc ca el m-a bagat in aceste chinuri. Ca el m-a nominalizat sa fiu spectatorul principal al circului lui vicios. Ce mai circ!
  E hotarat! Imi pune oglinda in fata. Ma privesc. Incep sa imi amintesc, portiuni, secvente, bucati din ce in ce mai mari si pe masura ce trecutul glorios imi revine in subconstientul amortit, sparg oglinda in mii si mii de cioburi invizibile.  
   Ma aflu pe o panza refolosita. Se mai vad inca urmele picturii dinaintea mea. Ceva religios, masacru, iar eu prospat aruncata in mjlocul acestora.
   Pe aceasta panza sunt doar culoarea din sufletul unui artist. Asa am putut observa in a cui camera stau suspendata. Aceasta descoperire ma umple de un dezgust, care imi otraveste iubirea de sine.
  In om nu cred ca ma voi mai putea schimba. Trebuie sa ma resemnez, ca atunci cand el va simti, eu voi disparea. Cand el nu va mai fi tentat de privirea si goliciunea mea, alte corpuri delicioase se vor inghesui peste mine.
   Nu as vrea sa fiu stearsa. Deja nu mai ravnesc la viata privilegiata. Stiu ca in afara de culoare sau abis, nu voi  mai fi nimic. Aleg culoarea. Aleg sa fiu aici, privind in continuare spectacolul lui de dresaj corporal. 
   Imi imaginez cum il voi privi cand va fi incaruntit, cand eu tot asa voi fi ramas: plina de forme ispititoare si luciditate in privire.
  Imi imaginez cum il voi privi cand va face ultimul pas spre mine atunci cand toata camera va fi intunecata, atunci cand multi ani vor trece, pentru a-mi marturisi ca el nu m-a tradat, a vrut sotie si copii, dar nu a vrut sa mi prezinte, nu vroia sa ma vada suferind, sa ma uit cu amar. 
  Totusi, sunt sigura ca el a tinut la mine, m-a ingrijit si mi-a oferit nemurire tonica, si intotdeauna a crezut ca nu sunt opera unui talent anonim ci mult mai mult....


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu